De lingvistică trebuie să se ocupe oamenii normali!

De lingvistică trebuie să se ocupe oamenii normali!

0 288

După ştiinţa mea, încă nu avem o teorie a stării de „normalitate lingvistică”. Ne-ar fi util un inventar al (tuturor) elementelor care compun starea de normalitate lingvistică, şi implicit un inventar al formelor curente de abatere de la normalitate. Bunăoară scrisul, comunicarea prin scris, este o abatere de la normalitate, normală şi naturală, firească, fiind comunicarea orală. De asemenea, comunicarea prin mass media – presă, radio, televiziune, când emiţătorul este mereu emiţător, iar receptorul mereu receptor, între cei doi neexistând un dialog, aşa cum se întâmplă în mod normal şi natural… Chiar şi comunicarea prin telefon nu întruneşte condiţiile normalităţii, care presupune ca Emiţătorul şi Receptorul să fie „faţă către faţă”. Nefiindu-mi la îndemână şi nici în intenţie să alcătuiesc un inventar complet al componentelor stării de normalitate, mă limitez, hic et nunc, să semnalez un element deosebit de important pentru definirea normalităţii: raportul vorbitorilor cu limba lor maternă. Nici pe departe acest raport nu este acelaşi la toţi vorbitorii. În mod normal (şi natural!), limba maternă este:
(a) limba vorbită în familia în care se naşte şi creşte individul;
(b) limba pe care acesta o deprinde odată cu propria sa umanitate, adică este:
(c) limba în care individul învaţă să gândească, să priceapă lumea;
(d) limba pe care o vorbeşte neîntrerupt tot restul vieţii,
(e) o vorbeşte într-un mediu în care majoritatea conlocutorilor săi au aceeaşi limbă maternă!
Din motive care se vor înţelege mai jos, aş adăuga, separat, şi aş sublinia că ţine de starea de normalitate şi faptul că (f) în familia şi în mediul lingvistic respectiv limba maternă este aceeaşi de când se ştiu cei în cauză. Adică de mai multe generaţii, aş zice „dintotdeauna”!
În legătură cu această precizare, ţin să semnalez ipoteza unor cercetători foarte serioşi care susţin că achiziţia limbajului începe chiar din timpul existenţei intra-uterine, Căci numai aşa se poate explica, bunăoară, faptul că încă din primele momente de după naştere copiii plâng cu modulaţii sonore care amintesc intonaţiile specifice din limba mamei, adică din viitoarea sa limbă maternă. (A se vedea în acest sens lucrările dnei Katkleen Wermke, de la Universitatea din Wurzburg.)
Mărturisesc că eu unul nu prea am dat crezare sau importanţă ideii de viaţă „sufletească” intra-uterină până de curând, când am aflat din sursă directă (şi pentru mine deplin credibilă) despre o întâmplare extraordinară, căreia îi acord valoare de experiment convingător, irefutabil.
Martorul celor povestite mai jos este fosta mea studentă, profesoara Mariana Cheroiu: într-o bună zi, toată familia adunată în faţa televizorului, inclusiv nepoţica Flavia, de trei anişori. La un moment dat se anunţă la TV că urmează să cânte „Daria” X, la care Flavia ridică capul dintre jucării şi, adresându-se celor de faţă, le zice că pe ea a chemat-o Daria!… Mama Flaviei, Sânziana, extrem de emoţionată, le povesteşte celorlalţi că, în perioada când era însărcinată cu Flavia, şi-a pus problema numelui pe care să-l poarte fetiţa şi a decis împreună cu tatăl fetiţei că Daria ar fi un nume frumos şi potrivit. Pe fetiţa încă nenăscută „a chemat-o” câteva zile Daria, iar apoi părinţii s-au răzgândit şi s-au decis la numele Flavia…I-am pus mamei, dnei Sânziana, câteva întrebări în legătură cu această întâmplare atât de ciudată, de interesantă.
sirena fifurina descop.la HistriaAm primit următoarele răspunsuri:
„(1) Am început să vorbim de prenumele Daria imediat după ecografia de la 7 luni.
(2) Am trăit cu gândul că o va chema Daria până cu o lună înainte de naştere, când am încetat să mă mai gândesc la numele Daria.
(3) Nu am discutat prea mult acest subiect cu soţul meu, numai de vreo două-trei ori, dar eu am repetat deseori, în gând sau cu voce tare, cele două prenume: Daria – Flavia.
(4) In discuţiile despre fată nu am numit-o Daria.
(5) Interesant mi s-a părut timpul verbului folosit de Flavia: „Aşa mă chema pe mine!”
În condiţiile în care lingvistica este o ştiinţă care foarte rar şi numai periferic poate să recurgă la experiment, îmi îngădui să atribui acestei relatări valoarea de document excepţional, care poate fi omologată ca experiment lingvistic deosebit de important şi de concludent!…
Aşadar, fiecare dintre noi începe deprinderea limbii materne încă înainte de a ne naşte! De aceea devine foarte important pentru normalitatea noastră lingvistică (g) să avem parte încă de la naştere şi tot timpul vieţii de un mediu lingvistic în care se vorbeşte limba maternă.
Aş invoca cele de mai sus pentru a atribui un sens (cât mai adânc) dedicaţiei făcute de Varlaam în prefaţa Cazaniei sale: „Celor născuţi întru limba românească”. Aşadar, fiecare dintre noi ne naştem întru o anumită limbă, predestinaţi sau pregătiţi să ne însuşim o anumită limbă şi întru acea limbă să ne trăim tot parcursul vieţii…
Vorbind tot despre ideea de limbă maternă, aş preciza că, cu rare şi nesemnificative excepţii, când cineva învaţă o limbă străină sau ajunge să vorbească zi de zi în altă limbă decât cea maternă – cazul emigranţilor, de exemplu, niciodată nu va vorbi noua limbă la fel de bine cum vorbeşte (sau a vorbit!) limba maternă.
Am semnalat cu alte ocazii (vezi eseul Pentru o ecologie a limbajului) apariţia în lumea modernă, a noastră, a unui număr tot mai mare de oameni – zeci, sute de milioane, care sunt nevoiţi să-şi părăsească limba maternă, limbă pe care încep s-o uite de îndată ce intră în alt mediu lingvistic, dar nici pe departe nu reuşesc să-şi însuşească noul idiom decât la un nivel aproximativ, chiar precar, insuficient pentru a avea în acea limbă o viaţă sufletească, spirituală, autentică. Inutil să mai spunem şi noi cât de important este limbajul pentru apariţia şi desfăşurarea existenţei noastre spirituale.
În momentul de faţă sunt sute de milioane de oameni aflaţi în această situaţie dramatică, al cărei dramatism ne scapă însă, îl tratăm cu totală indiferenţă: ei nu mai au o limbă în care să-şi trăiască cu plenitudine viaţa sufletească, şi din această cauză ei nu duc o existenţă spirituală autentică. Numai că drama lor trece neobservată de lingvişti – şi mă refer îndeosebi la aşa zişii socio-lingvişti, preocupaţi, în principiu, de comportamentul lingvistic al emigranţilor. Ei sunt interesaţi să priceapă numai mecanismele integrării emigranţilor într-un univers lingvistic nou, felul cum aceştia învaţă o limbă nouă, un mod de comportament social nou etc.
Din păcate, cercetătorii fenomenului respectiv nu au nicio preocupare (şi sensibilitate!) pentru „reversul” situaţiei în care se află emigranţii: procesul dureros al lepădării de limba maternă, veritabilă alungare din raiul, din paradisul graiului primordial, cel matern, părintesc. Semnalăm aşadar un vast domeniu care aşteaptă o cercetare sistematică.
Din vechime, cel puţin de la poetul latin Ennius încoace, cel care susţinea că, de vreme ce vorbeşte trei limbi, are trei suflete, trei inimi – „tres cordia”, a fost consemnată de nenumărate ori relaţia dintre „grai şi suflet”, dintre limba pe care o vorbeşte un popor şi sufletul etnic al acestuia. În diverse chipuri marile culturi ale lumii şi marii vizionari ai seminţiilor au afirmat convingerea că există o relaţie pe cât de strânsă pe atât de subtilă, de gingaşă, între limbaj, între graiul părintesc şi celelalte componente ale vieţii spirituale: tradiţii, folclor, istorie, obiceiuri, mentalitate comunitară etc. Toate la un loc alcătuiesc un întreg a cărui organicitate, chiar dacă nu este uşor de demonstrat, este uşor de resimţit şi nimeni nu a pus-o la îndoială. Marile spirite ale fiecărui popor, ale fiecărei culturi naţionale, nu au pregetat să afirme și deseori să ilustreze realitatea acestui dat. La el face referire, bunăoară, conceptul de Weltanschauung, cu o bibliografie atât de vastă în toate culturile mari.
TABLITA DE LA SINAIA 4Peste ocean şi peste un secol şi ceva mai târziu, au mers pe urma acestui adevăr, reafirmându-l (re-descoperindu-l), lingviştii Eduard Sapir şi Benjamin Whorf, cu teoria care le poartă numele. Va trebui ca, într-o teorie completă a stării de normalitate, să intre şi această legătură care, în termeni mai practici, s-ar traduce prin solidaritatea dintre neam(etnie) şi grai de-a lungul istoriei pe o perioadă de timp cât mai lungă.
Precizare: rândurile de faţă sunt gândite şi propuse cititorului din perspectiva unei concepţii pe cât de înalte (sau adânci!) despre limbaj, pe atât de adecvate realităţii, conform căreia limbajul nu se reduce la un cod de semne care-i permit omului să găsească o adresă, să relateze o întâmplare, să se descurce în relaţiile cu autorităţile, la cumpărături şi în alte situaţii similare. Ci împărtăşim concepţia celor care, ca oameni preocupaţi de dimensiunea spirituală a umanităţii, au înţeles rolul excepţional al limbajului în edificarea sufletească a omului, atât ca individ, cât şi ca exponent al unei comunităţi distincte, bine identificate istoric. Nu ne sfiim să preluăm de la cei mai iluştri predecesori cuvîntul miracol, pentru a ne raporta prin el la fiinţa umană şi la atributele specifice ale acesteia.
Şansa pe care o are fiinţa umană, de a fi minunea cea mai mare din câte le-a înfăptuit Atoatecreatorul divin, se joacă şi din perspectiva excelenţei graiului uman, căruia îi datorăm poezia, literatura, plăcerea şi arta conversaţiei, forţa şi farmecul maieuticii, profunzimile dialogului cu tine însuţi, într-un cuvînt însăşi dimensiunea noastră spirituală, fără de care nu poate fi conceput omul! …Pe om însă îl paşte pericolul de a-ţi rata şansa cu care s-a născut, cu care a fost lăsat în lume, să facă umbră pământului. Acest pericol vizează şi limbajul, laolaltă cu celelalte atribute care dau omului o demnitate unică în Univers. Precum se vede, suntem sensibili şi la semnele degradării limbajului, ale deteriorării componentei spirituale, definitorii pentru om. Impulsul de a semnala aceste primejdii a fost hotărîtor pentru scrierea paginilor de faţă…
…Revenind la ideea de normalitate în funcţionarea şi evoluţia unei limbi, am putea vorbi de o concordanţă între glotogeneză şi etnogeneză, care, chiar dacă niciodată nu este totală, ea tinde totuşi spre ceea ce am putea numi că există sau se produce „în mare măsură”. Pentru exemplificare, putem să ne întrebăm „în ce măsură” glotogeneza şi etnogeneza concordă la români. Răspunsul: în mare măsură! Fără să putem cuantifica acest raport pentru a măsura în cifre exacte gradul de concordanţă, putem totuşi afirma că pentru românofoni această concordanţă este mult mai mare decât pentru anglofoni, iar dacă facem precizarea (românofonii) „din România” şi (anglofonii) „din Statele Unite”, siguranţa că nu am greşit este şi mai mare, este totală. În alţi termeni, mai clari, limba română este limba maternă a majorităţii celor care vorbesc româneşte, într-un procent care se apropie mai mult de 100% decât de 50%, să zicem. Numărul celor ce vorbesc engleza este mult mai mare decât al românofonilor. De câteva ori mai mare!… În schimb, este mult mai mic, atât în Anglia, cât mai ales în Statele Unite, procentul celor care vorbesc engleza ca limbă maternă.
Nu ar fi de mirare dacă am avea de-a face cu un procent de sub 50%!  Avem motive să vorbim de o stare genuină a fiecărei limbi, cu observaţia că unele limbi se depărtează de această stare mai mult decât altele. Aceasta îndepărtare este, printre altele, funcţie de numărul şi proporţia alogenilor care devin vorbitori ai limbilor respective.
Pentru engleză numărul acestor alogeni am putea spune că este nefiresc, anormal, ne-natural de mare!
Ţin să introduc în discuţie şi ideea de genotip, în opoziţie cu fenotipul, aşa cum s-a folosit Gheorghe Ivănescu de cele două concepte preluate din biologie. În stare genuină, genotipul este dominant şi se impune în fiecare limbă. Adică fiecare limbă are o bază de articulaţie care determină într-o oarecare măsură sunetul propriu al fiecărei limbi.
Din diverse motive această bază de articulaţie îşi pierde din forţa de a se impune, şi spunem atunci că genotipul cedează tot mai mult în favoarea fenotipului. Acest proces s-a petrecut şi în limba română, şi în engleză, dar mai ales în engleză, din pricina numărului mult mai mare de alogeni care au ajuns vorbitori ai limbii engleze.
an> istoria Angliei, a englezilor, atât de diferită de a românilor. Amândouă popoarele şi-au sporit spaţiul lingvistic şi numărul de vorbitori ai limbii naţionale, dar în moduri cu totul altele şi cu rezultate net diferite.
La români am putea vorbi de o creştere organică a acestui spaţiu, pas cu pas, din aproape în aproape. Iar creşterea numerică a românofonilor s-a produs la fel, prin spor natural demografic, în principal.
Cât priveşte limba engleză, se cunoaşte în mare cum s-au petrecut lucrurile. Nu intru în detalii, problema este prea vastă şi prea complexă. Dar din puţinul deja enunţat putem trage totuşi o concluzie: limba română, în comparaţie cu engleza, este mai aproape de starea naturală, de starea în şi pentru care limbajul a fost „programat” să funcţioneze. Iar în această situaţie se află majoritatea limbilor de pe pământ. (Fireşte, când spun stare naturală spun stare de normalitate…)
Nota bene 1: prin genotip nu avem în vedere numai aspectul fonetic: baza de articulaţie, deprinderi de articulaţie etc. Genotipul se poate pune mai uşor în evidenţă la nivelul fonetic, dar el include şi componente semantice, adică spirituale, psihice, ce ţin de etnopsihologie, de mentalul colectiv etc.
Nota bene 2: cele de mai sus nu implică ideea de ierarhizare valorică. Engleza nu este inferioară „celor mai multe limbi de pe pământ”, ci este, în comparaţie cu celelalte graiuri, în primejdia cea mai mare de a-şi pierde suportul etnic, etnotipul constitutiv, cu consecinţe care nu este bine să fie ignorate în continuare…

 

Prof.dr. Ion Coja

 

 

NICI UN COMENTARIU

Lasa un comentariu