Limba românească – opera ţărănului acestui pamant

Limba românească – opera ţărănului acestui pamant

0 354

(…)O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat dela făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată desvoltarea ei, până în timpurile mai nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna.
Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează, ajung a fi organisme moarte — limba latină, greacă, ebraică… Limba noastră, cultivată de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii mişcătoare. Limba aceasta, ca toate operele ţărăneşti, e conservatoare şi-şi apără cu îndărătnicie conformaţia, rămânând refractară încercărilor de violentare.
Neologismele, în afară de cele de specialitate cu circulaţie numai în anume sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă transformările noţionale şi formale potrivite cu spiritul ei. Aşa au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor de odinioară cari au vrut s’o «relatinizeze», ca şi ale altor reformatori mai noi cari au încercat s’o «rumânizeze» prin reînvierea slavonismelor eliminate de evoluţia ei firească. Acelaşi rezultat trebue să-l aibă şi tendinţa unor scriitori şi gazetari de a o «urbaniza» cu orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii gramaticale şi sintactice, socotind probabil, ca şi oarecari predecesori ai lor de-acum două-trei secole, că româneasca poporului e «proastă şi nu-i bună de nimica»…

Ţăranul s’a încăpăţânat a vorbi numai româneşte şi a refuzat să înveţe o limbă străină chiar când împrejurările sau nevoile l-ar fi obligat. În Ardeal, în regiunile mixte, Ungurii şi Saşii au fost totdeauna cei cari au vorbit româneşte, nu Românii ungureşte sau nemţeşte. Eu n’am cunoscut niciun ţăran român care să ştie ungureşte sau orice altă limbă străină, în vechea monarhie austro-ungară existau regimente de Români care staţionau cu anii prin provincii străine îndepărtate. Soldaţii vorbeau româneşte oriunde se aflau; la Viena ca şi în Bosnia, iar când cineva li se adresa într’o limbă străină, răspundeau invariabil «nu ştiu», din care pricină unele corpuri erau chiar poreclite «nu-ştiu-reghiment».Nu însemnează aceasta că ţăranul român e incapabil să înveţe o limbă străină, ci numai că ţine mai presus de orice la graiul lui strămoşesc. Cât talent şi mai ales câtă predilecţie au Românii pentru limbile străine, o dovedesc orăşenii şi surtucarii noştri de toate categoriile cari, şi azi, ca totdeauna, se cred mai subţiri şi mai cultivaţi dacă vorbesc, de multe ori prost, orice altă limbă, numai străină să fie …
Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Ea i-a dăruit puterea de a rezista şi de a birui încercările veacurilor. Creştinismul nostru, aşa cum îl practică şi-l trăieşte ţăranul, ascunde într’însul toate fazele şi peripeţiile istoriei poporului român, întocmai ca şi limba românească…
Până la Eminescu totuşi limba literară românească a mai avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh neaoş românesc!.

Liviu Rebreanu: LAUDA TARANULUI ROMAN

(Discurs de Receptie la Academia Romana – 29 mai 1940 – fragment)

NICI UN COMENTARIU

Lasa un comentariu