RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

0 32
Rate This

Legendele din spatele numelor acestor râuri ce udă pământul românesc sunt fabuloase şi pline de mister. Mii şi mii de kilometri de râuri străbat România, iar majoritatea izvorăsc din Munţii Carpaţi. Râurile coboară iute la câmpii, multe dintre ele sfârşind înghiţite de Dunăre, altele de Siret, Prut, Mureş, Olt sau Jiu.

Constatăm că originea toponimelor, oronimelor și în mod special a hidronimelor din spațiul locuit de români și prin extensie cel locuit de frații lor geto-traco-iliri nu a fost, din păcate, o prioritate a lingvisticii românești. Asta în primul rând din cauza dezinteresului pentru principiile lingvisticii indo-europene fără de care nu se poate intreprinde un astfel de demers științific. Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cvasi-totală lipsă de interes pentru istoria veche și străveche a poporului român care, trebuie să recunoaștem este greu de descifrat.

În Dicționarul Etimologic al Limbii Române (2008), Mihai Vinereanu a făcut analiza etimologică a denumirilor marilor cursuri de apă din România și din regiunile adiacente și toate se dovedesc a fi vechi indo-europene. Asta însemnând că indo-europenii au denumit în exclusivitate aceste ape. Nu există practic excepții, nu numai în zona luată în discuție aici (și în DELR), ci și mai în toată Europa, excepie făcând Peninsula Iberică unde anumite macrohidronime provin de la populația veche iberică pre-indo-europeană, din care au mai rămas bascii, dar care popula în antichitatea pre-clasică, mai toată peninsula iberică și o bună parte din Galia.

De aici se desprind două concluzii generale și anume:
1. La venirea indo-europenilor în Europa (prin Balcani) populația locală mezolitică era extrem de rară și nu a lăsat urme lingvistice importante, în condițiile în care se știe că macro-hidronimia se păstrează foarte bine chiar dacă limba vorbită într’o anumită regiune se schimbă.
Neamurile antice care vorbeau dialecte indo-europene: geți și toate neamurile care au păstrat mult timp acest etnonim (massa-geți, tyra-geți, sar-geți, thyssa-geți, myr-geți etc.), dar și hitiții, celții, scyții, sarmații, ilyrii, tracii, macedonenii, troienii, frigienii, armenii, cât și cele de mai târziu, germanicii, slavii, balticii, românii etc.

2. a existat o locuire continuă a unei populații indo-europene, fără întrerupere de acum 8-9000 de ani, fapt care a permis transmiterea acestor denumiri. Mai întâi indo-europenii, apoi urmașii lor pelasgii (sau proto-traco-iliri), geto-traco-ilirii și apoi descendenții direcți ai acestora, românii.

DUNĂREA
Dunărea provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskr. dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.
Originea acestui hidronim a fost ignorată de cei mai mulți lingiviști, cu toată importanța sa și cu siguranță nu a fost asociat de nimeni cu excepția lui Mihai Vinereanu.
Forma Banubius preluată de romani de la gali este varianta celtică a aceluiași hidronim mai vechi indo-european. Tot de la acest radical provine hidronimul Nipru (Dniepr), Nistru (Dniestr) (vezi Nipru, Nistru).

Dunărea este a doua ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră, Germania, sub forma a două râuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1.241de metri) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (la o altitudine de 678 de metri) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau. Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 de kilometri, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s’a format Delta Dunării. Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane.Pe teritoriul României, Dunărea are 354,1 kilometri, malul drept, şi 1,050 de kilometri, malul stâng. Denumirea dată de romani ”Danubius”, adică Zeul fluviilor, a fost mai târziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară şi limba sârbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă. Numele din limba română, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S’a încercat o explicaţie printr’un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

Dunărea la Baziaş
Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pământul ţării şi, tot aici, Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, ”drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Fie că l’au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l’au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându’se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare. Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, râu norocos, a căpătat de’a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându’i Phison, iar grecii Istros. Romanii l’au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră.

În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de’a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii. Dunărea la Cazane şi legenda grotei săpată de apele fluviului Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, Dunărea are un curs de 182 de kilometri începând de la vărsarea pârâului Poloşeva în vest până la Drincea, în sudul judeţului. Cu siguranţă cel mai spectaculos sector al Dunării este cel al Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici. Se presupune că Defileul ”Porţile de Fier” provine dintr’o veche strâmtoare marină, care făcea legătura între Lacul Panonic, din Vest, şi Lacul Pontic, ce ocupa actualul spaţiu al Câmpiei Române. Cu timpul, apele fluviului au săpat în şisturile cristaline, granite şi calcare cel mai spectaculos defileu european. Conform unei alte ipoteze, defileul s’ar fi format prin captarea de către un râu, ce curgea spre Lacul Pontic, a unei Dunări vechi, ce curgea spre Lacul Panonic.

Un loc cu totul magnific din Defileul Dunării îl întâlneşti după confluenţa cu pârâul Plavişeviţa, unde bătrânul fluviu intră în cel de’al treilea sector de îngustare, Cazanele Mari, flancat de abrupturile calcaroase ale Ciucărului Mare (316 metri) şi ale vecinului său sârbesc, Veliki Strbac (768 de metri).

Pereţii Cazanelor Mari au înălţimi de peste 200 de metri, iar lăţimea medie a albiei este de 150 de metri. În pereţii Ciucărului Mare se deschid mai multe guri de peşteră, dintre care două sunt mai importante, Gura Ponicovei şi Veterani. La peştera Veterani nu poţi ajunge decât pe apă. Cunoscută şi sub numele de ”Peştera lui Veterani”, „Peştera din Pînza Curii“ sau ”Peştera Piscabara”, grota, situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri, are o istorie încărcată de evenimente, ale căror începuturi se pierd în negura mileniilor. Borcea, braţul Dunării la Călăraşi, botezat de un boier la 1541 Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de locuire încă din neolitic, documentele care s’au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al XVI-lea. Se pare că braţul, afluent al Dunării, fost botezat după numele unui boier.

Aşa cum apare menţionat în Istoria Călăraşiului, scrisă de Pompei Samarian, într’un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani (Crăceni), satul Măgureni de mai târziu, cartierul cu acelaşi nume de astăzi, al municipiului Călăraşi. Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 kilometri – Ostrov – şi are o lungime totală de 99 de kilometri până la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni. Brăila, oraşul care a înflorit datorită Dunării Numele şi renumele Brăilei sunt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Până şi legenda ”La noi la Brăila, la tanti Elvira“ s’a născut datorită Dunării. Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s’au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna ”fierbe” sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pământurile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi râurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului. La numai patru kilometri de oraş se află cea de-a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000. Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpânirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergând cu vaporaşul sau cu şalupa până la Chiriloaia, un drum nu costă mai mult.

Denumiri de legendă: de ce se numesc astfel Gârla Împuţita, Lacul Nebunu, Lacul Sărat sau Murighiol Lacurile din Delta Dunării au primit, de’a lungul anilor, denumiri care mai de care mai ineresante.

În spatele fiecărui nume se regăseşte câte o legedă, pe care localnicii o vor povesti oricărui turist care ajung prin zonă. Numele bălţilor din deltă au fost date tot de către localnici. În urmă cu mulţi ani, aceştia au botezat lacurile Deltei Dunării după anumite caracteristici care le definesc. Împuţita, de la mirosul de materii descompuse Te’ai întrebat vreodată dacă denumirea ”Împuţita” are corespondent în realitate? Din câte spun localnicii deltei, da: denumirea vine de la mirosul de stricat pe care această apă în emană atunci când nivelul scade. Specialiştii spun că ar fi vorba despre „materii sub formă coloidală în stare de descompunere pe care le’ar conţine apa“ şi că ”fenomenul biologic de descompunere se datorează sulfo-bacteriilor”. Murighiol, lacul violet Denumirea vine din limba turcă: lacul Murighiol se traduce drept lacul violet. Din câte spun localnicii, această denumire ar veni de la culoarea pe care o capătă, în anumite momente, lacul. Specialiştii spun că apele sărate, de tip cloruro-sulfatic, sunt caracterizate de o mare diversitate a zooplactonului şi a fitoplanctonului.

În cele ce urmează vom prezenta etimologia marilor cursuri de apă din regiunile în care au trăit geții, tyra-geții, sar-geții, thyssa-geții, pien-geții, așa cum a făcut’o Mihai Vinereanu în Dicționarul Etimologic al Limbii Române.

STUDIUL ETIMOLOGIC AL DENUMIRII MARILOR CURSURI DE APĂ DIN SPAȚIUL GETIC (ILIRO-TRACO-DAC) AȘA CUM SUNT PROPUSE DE MIHAI VINEREANU

Argeș
Acest hidronim pare să provină din PIE *ar(e)g’-, *arg’- ”alb, strălucitor” (IEW, 64).
Argeș ca hidronim este menționat de mai mulți autori antici și bizantini de la Herodot încoace, sub forma Ordessos la Herodot, Ordesos la Pliniu (unde d redă un g’ (palatal) sunet inexistent în greaca veche sau în latina clasică, sau Argessios (Argesios) la autorii bizantini până la Porfinrogenetul). Dublu s pare să redea sunetul ș, de asemenea, inexistent în medio-greacă.

Bârzava
Are aceeași origine cu rom. bârzoi ”zbârlit”, ambele din PIE *bhereg’h– ”înalt, a se ridica” (IEW,140), aici cu sensul de ”a se mări, puternic, impetuos” o denumire potrivită uni râu de munte. Acest hidronim, deși mai mic, avem dovada că s’a păstrat, fiind menționat de sursele antice care se referă la cele două războaie dintre daci și romani. De asemenea, acest toponim prezintă sufixul –ava, considerat de mai toată lumea ca a fi de origine slavă (cf.Târnava). Acest sufix se regăsește la toponimele și hidronimele celtice din Galia.
Este un râu în sudul Transilvaniei, nu departe de Sarmisegetusa, menționat de izvoarele antice sub forma latinizată Bersobis sau Bersovia (cf. Giurescu, I, 125; Decev, Thrak., 54).

Bug
Considerăm că provine din PIE *bogh-, *bhagh– ‘baltă, mlaștină’ (IEW, 161). Se știe că Bugul de sud curge în zonă de câmpie, fiind un râu mlăștions. Acest râu curge la nordul Mării Negre vărsându’se în Marea Neagră, numit și Bugul de sud, spre a’l deosebi de Bugul de vest care curge în vestul Ukrainei.
La Ptolemeu apare cu forma Bukes, la Pliniu și la Pomponius Mela Buces, iar la Porfirogenetul Bouges.

Buzău
Buzău este un râu în estul României, oraș pe malul acestui râu cu același nume.
Toponimul derivă de la subst. buză, cuvânt de origine traco-ilirică, mai precis din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103), cu cognați în latină, albaneză, limbile celtice, precum și în limbile iranice (cf. DELR, 171).
Buzău, singura apă curgătoare din România în care a fost martirizat un creştin. Este atestat în secolul IV în legătură cu moartea Sfântului Sava, ucis de goți, martir de origne geto-dacă, mort la 12 Aprilie, 372, fiind înecat în Buzău.
Principala apă curgătoare care străbate judeţul Buzău are o istorie bogată, cu aproape două milenii scurse de la prima pomenire a sa într’un document.

Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a fost considerată inițial actuala denumire, Buzău, apare într’o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor. Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος).
Despre originea numelui, existau mai multe ipoteze lansate de’a lungul vremii de istorici. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma getică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul getic Buzes, la care s’a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).
Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a râului Buzău apare într’o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfântului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfântul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pământeşti ale martirului Sava.

Cerna
Acest hidronim provine din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) (vezi DELR, a cerni, Criș).
Este un hidronim și toponim representând denumirea a mai multor râuri și localități din România. Este atestat la autorii antici sub forma Dierna (la autorii latini) sau Tsierna (la autorii de limbă greacă), azi Orșova, oraș situat la gura râului numit și azi Cerna.

Criș
Și acest hidronim provine de la același radical ca și Cerna, din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583)
denumirea a trei râuri din vestul României (și estul Ungariei). La Iordanes apare sub forma Crisia. Froma maghiară este Koros fiind un împrumut din română.
Crișul
Crişurile, trei tineri au fost transformaţi în stană de piatră de Vâlva Comorii Legenda spune că demult, pe când oamenii şi uriaşii trăiau împreună, jos, în câmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munţii dinspre răsărit ar fi o mină de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu’l ştia decât Criş-cel-Bătrân şi cei trei fii ai săi.
Craiul a pus soldaţii să’i prindă, i’a închis şi i’a bătut, doar, doar v’a afla de la ei unde este comoara. Bătrânul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimântaţi, au hotărât să destăinuie locul şi să scape cu viaţă, să poată răzbuna moartea bătrânului lor tată. Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul minei de aur, cu paşi nesiguri, însoţiţi de soldaţii de pază. După trei zile şi trei nopţi de mers istovitor, cei trei tineri nu s’au mai înţeles în privinţa drumului de urmat, fiecare arătând altă cale. Feciorul cel mare zicea că trebuie ţinut drumul spre răsărit, ceilalţi doi drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare s-a supărat pe ceilalţi doi şi a pornit val-vârtej încotro gândea el că e bine, însoţit de o parte dintre soldaţii craiului. Mijlociul, un flăcău bălan, şi mezinul, un băieţandru oacheş, au apucat-o spre miazăzi. Dar după un timp, fratelui mai mic i s’a părut, totuşi că fratele cel mare a avut dreptate şi a luat’o şi el spre soare-răsare. Au rătăcit ei aşa, însoţiţi de soldaţii craiului, multe zile şi nopti în căutarea băii de aur. În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi a dat în munţi peste comoară. Dar în clipa în care vrut s’o arate soldaţilor, a ieşit din baie Vâlva Comorii l’a fermecăt, prefăcându-l în stană de piatră, iar pământul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel a făcu şi cu ceilalţi doi fraţi ai săi, ca aceştia să nu poată găsi niciodată comoara.

Don
Este un râu în estul Ukrainei. În scrierile antice grecești apare sub forma Tanais. Deși nu curge pe teritoriul României, originea acestui hidronim este prin excelență una indo-europeană fiind direct legată de hidronime importante din regiuni locuite de români, precum Dunăre sau Nistru (vezi mai sus).
Dunăre: provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskr. dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.

Jiu
Este un râu în Oltenia. Forma mai veche este Jilu, fiind considerat de Hasdeu de origine dacică (Ist. critică, pg. 255 și următoarele). Hasdeu asociază acest hidronim cu jelț, jilț ‘pârâu’. A fost asociat cu hidronim. Gilpil, întâlnit la Iordanes (Getica, 113) sau Gilpit, la geograful din Ravena (4, 14: cf. C. Poghirc, ILR, 2, 357). Oltenii îi spun Jii. Tot în graiul oltenesc oricărei ape curgătoare i se spune jii. Toate aceste forme pot fi asociate cu jilav.
Jiul, frate cu Oltul
Dacă în Transilvania se spune că Oltul ar fi fost fratele Mureşului, la câmpie, legenda este puţin diferită. De’a lungul timpului, oamenii au încercat să îşi explice geneza râului Olt, fapt ce a dus la apariţia a numeroase legende. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită legendă despre râul Olt este cea în care este menţionat alături de un alt mare râu al ţării, Jiul. Povestea încearcă să se apropie de realitate prin modul în care Oltul a fost şi este în continuare văzut ca un râu tumultos şi greu de „îmblânzit“. Astfel, potrivit legendei care este povestită în special în mediul rural, dar nu numai, Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpaţii Răsăriteni.
El ar fi avut un frate în persoana lui ”Jiu” şi, deşi semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite. Astfel, în vreme ce Jiu era tăcut, rezervat şi închis în sine, Oltul era ambiţios, orgolios şi mereu pus pe harţă. Din acest motiv, cei doi se certau şi se băteau cu orice ocazie. De-a lungul anilor, certurile şi bătăile copilăreşti dintre cei doi fraţi s’au acutizat şi au devenit tot mai violente. Nu de puţine orice, fraţii se luptau între ei până nu se mai putea ridica de la pământ sau până nu erau plini de sânge. Pentru a’i mai domoli, regele a poruncit să se construiscă pe un munte din apropierea cetăţii două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Când au crescut şi erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre duşmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului. Numai că regele nu s’a mai întors din expediţie şi nici altcineva dintre cei care plecaseră cu el. Regina, îngrijorată de soarta soţului şi crezând că a fost luat prizonier, a apelat la cei doi fii pe care i’a rugat să plece să îl caute pe rege. Regina sperase ca această călătorie să fie punctul de pornire al împăcării între cei doi fii, mai ales că aceştia i’au promis că vor sta nedespărţiţi pe toată durata expediţiei, dar s’a înşelat.
Rhabon, prima denumire a Jiului
Jiul, unul dintre cele mai importante râuri din România, străbate trei judeţe: Hunedoara, pe teritoriul căruia se formează, Gorj şi Dolj. Primele însemnări legate de Jiu provin de la Herodot. Prima denumire a râului a fost Rhabon. Aşa apare în primele referiri importante despre cursul de apă pe care le fac istoricul Strabon şi Pliniu cel Batrîn, în secolul a II-a d.H.
Primul document în care este schiţat cursul râului aparţine lui Claudius Ptolomeus din Alexandria. În perioada de formare a statului dac, denumirea râului a fost înlocuită cu Gilfil sau Gilpil. În anul 1700, râul apare într’o hartă cu actuala denumire. Stolnicul Cantacuzino a întocmit prima hartă în care râul figurează sub numele de Jiu.

Mureș
Provine din PIE *mor-, *mory–sio– ‘apă sătătoare, mlaștină’ (IEW, 748). Magh. Moros este un împrumut din limba română (vezi, DELR, Mureș).
Este un râu din centrul Trasilvaniei care curge de la est la vest vărsându’se în Tisa. Apare sub forma de Maris, Marissios la Herodot și la Strabo sau Marisia la Iordanes.
Mureş, de la ”Fata mării” la ”Râul cu spini” Râul Mureş izvorăşte din Muntele Hăşmaşul Mare şi străbate Transilvania de la un capăt la celălalt, fiind al doilea râu al României, ca lungime, după Dunăre, acesta măsurând 761 de kilometri. O apă cu un nume predestinat să fie purtat de meleagurile noastre. Puţini ştiu povestea din spatele denumirii râului Mureş. Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, expresia latinească ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i”au acordat o importanţă aproape religioasă.
Încă din perioada antichităţii, râul Mureş a fost o cale navigabilă foarte intens folosită atât pentru traficul comercial, cât şi în scop strategic, devenind o adevărată autostradă a zonei de la Nord de Dunăre.
Menţionat de Herodot încă din anul 484 î.Hr. (cu 4 secole înainte de crearea ”Drumului Mătăsii”), sub denumirea de Maris, Mureşul are o suprafaţă hidrografică de 27.890 de kilometri pătraţi. În timpul războaielor daco-romane controlul Mureşului a constituit una din manevrele militare-cheie, pe care armata romană s’a străduit să o obţină pentru a avea un avantaj asupra sistemului defensiv al Regatului Getic.
Legenda celor doi fraţi: Mureş şi Olt
Alte legende vorbesc despre faptul că numele râului Mureş ar veni de la copilul unui împărat. Mureşul este o atracţie turistică deosebită şi pentru Arad. Se spune că era odată un împărat şi o împărăteasă care aveau doi băieţi, ce semănau la chip, dar cu firi foarte diferite: unul era aprig şi tulburat, altul liniştit. Pe unul îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt. Şi a plecat împăratul la război, pe când erau copiii mici, dar nu s’a mai întors niciodată. Crescând băieţii mari, au dorit să’l caute pe tatăl lor, poate i’or da de urmă. De aceea au mers la mama lor, împărăteasa, cerând binecuvântare de drum.
Mama s’a bucurat de gândul lor bun, dar s’a şi întristat, că se duc în lume. Ea le’a dat binecuvântare şi i-a rugat să meargă împreună, să nu se despartă pe drum, orice ar fi. Aşa au promis flăcăii. Numai că, îndată ce au părăsit palatul, aflat pe vârf de munte, s’au şi certat, din cauza firilor lor diferite… Şi Oltul a luat’o spre sud, iar Mureşul spre nord, plecând în calea lor. Împărăteasa a aflat de separarea fraţilor şi mult s-a supărat şi a plâns. A încercat să’i caute şi să’i unească, dar nu a reuşit. Mureşului i s’a făcut dor de fratele lui şi s’a întors şi el spre miazăzi, dar nu l’a mai ajuns din urmă pe Oltul cel năvalnic. Iar de la plânsul mamei lor, şi Oltul, şi Mureşul, s’au prefăcut în două râuri. Oltul a tot alergat printre stânci, spumegând, iar Mureşul a luat’o în altă direcţie, curgând liniştit, între şesuri.

Nipru
Walde-Pokorny arată că acest hidornim provine dintr’un mai vechi Danapris, la rândul său de la IE *Danu-apara ”râul din spate” (IEW, 175), unde danu < PIE *danu ‘râu’, iar apara din PIE *apo– ”apoi” (cf. DELR, apoi) (vezi Nistru).
Este un râu în Ukraina care curge la est de Bugul de sud vărsându-se în Marea Neagră, forma rusă (ucraineană) este Dniepr.

Nistru
După Walde-Pokorny (IEW, 175) provine dintr’un IE *Danu–nazdya ”râul din față”.
Prin urmare, denumirile acestor două râuri se corelează, fiind date de o populație indo-europeană care a trăit mult timp între cele două râuri numindu’le ‘râul din față’ și respectiv ”râul din spate”, asta desigur cu multe mii de ani în urmă. Cu peste două mii de ani în urmă pe ambele maluri ale Nistrului trăiau triburile tyra-geților. Tiraspol este denumirea rusească a acestora care înseamnă Orașul de la Tyras
Este un râu situat la vest de Bugul de sud vărsăndu’se, de asemenea, în Marea Neagră. Forma rusă (ucraniană) este Dniestr de la un mai vechi Donastius.

Olt
Este un râu care izvorăște din Transilvania, străbate Carpații Meridionali vărsându’se în Dunăre. Este atestat sub forma Alutas la Ptolemeu (sec. II), apoi Alutus. Formele Olt, Oultet (cf. Poghirc, ILR, loc. cit.). În Lithuania există două râuri cu acest nume Alutis, Aluote, care trebuie asociate cu leton. aluots ”izvor”, iar în Iran avem hidronimul ”Aluta”.
Oltul: Alutus sau Aluta
Cu o lungime de peste 600 de kilometri, Oltul este unul din cele mai mari râuri care străbat România. Oltul izvorăşte din munţii Hăşmaşul Mare şi străbate nu mai puţin de 7 judeţe, respectiv Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Trece prin oraşele Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina, are o lungime totală de 615 kilometri şi se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Între judeţele Sibiu şi Vâlcea, pe o porţiune de aproape 50 de kilometri, râul străbate Defileul Oltului sau Valea Oltului, considerat cel mai lung defileu din ţară. Colectează aproape 80 de afluenţi, printre care Lotru, Olteţ, Arpaş sau Cârţişoara, iar pe Olt sunt aproape 30 de lacuri de acumulare. În perioada dacică era cunoscut sub denumirea daco-getică de Alutus, iar după aceea sub cea romană de Aluta. De altfel, de’a lungul văii romanii au construit o linie de fortificaţii – Limes Alutanus – ce cuprindea castrele: Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela (Arutela).

Prut, râul cu apă furtunoasă
Denumirea este, desigur, getică, trecută în pronunţie greacă sau latină. Pare să provină din PIE *per–etu-, *portu– ”trecere, vad’; cf. sanskr. a-pura ‘torent, pârâu’, osset. furd ’râu’. Pare să aibă aceeași origine cu pârâu (cf. Pascu, Arhiva, 1921). Cu toate atestările antice, Vasmer (2, 452), în modul cel mai aberant, susține că rom. Prut este împrumut din slavă.
De râul Prut, unul dintre cele mai mari din România, se leagă numeroase legende şi scrieri ale istoricilor, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca ”râul cu apă furtunoasă”.

Este un râu în estul României. De’a lungul timpului apare sub forme ușor diferite: Piretos la Herodot (4, 48), Porata, apoi Brutos la Porfirogenetul (De adm., 38). Prin urmare, are o atestare continuă pe peste 1500 de ani, și apoi până în zilele noastre.
Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“, se opreşte asupra Prutului şi aminteşte, mai întâi, de autorii antici, ca Ptolemeu sau Ammianus Marcellinus care, după Herodot, au scris şi ei despre râul Prut numindu-l Porata, adică apă furtunoasă. Tot Dimitrie Cantemir face şi o analiză a apei Prutului şi susţine că, după decantarea nisipului, apa era cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri moldoveneşti. S-a spus, de asemenea, că, în vechime, oştenii se împărtăşeau cu apă din Prut înainte de a pleca la luptă. Pe lângă această menţiune impresionant circula şi o glumă: „Dacă apa din Prut este aşa de bună, de ce moldovenii preferă vinul?“.

Siret: râu în partea de vest a Moldovei care se varsă în Dunăre. Este atestat sub forma Gierasus la Ptolemeu și Gerasus la Ammianus Marcelinus. Acest hidronim provine din PIE *sreu–tos ‘râu, curs de apă’ < *sreu– ‘a curge’ (PIE, 1003); cf. sanskr. sirati ‘a curge’, sarma ‘pârâu, râu’.

Strei
Considerăm că provine din PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003), cu epenteza dentalei surde t.
Strei este un râu care curge în zona Sarmisegetusei, numit de autorii antici Sargeția (Geția de Sus) unde trăiau Sar-Geții (Geții de sus).

Struma
Forma veche tracică este Strumon, atestată la mai mulți autori antici. Provine de la același radical proto-indo-european ca și Siret și Strei, mai exact din forma nominală PIE *streu–mon ‘râu, curs de apă’ < PIE *sreu– ‘a curge’ (IEW, 1003).
Este un râu care curge la sud de Balcani și se varsă în Marea Egee (denumită în antichitate Marea Tracică). Aceste trei hidornime atestă atât vechimea, cât și unitatea de limbă atât la sud, cât și la nord de Dunăre.

Timiș
Este atestat sub forma Tibiscos la Ptolemeu (sec. II, d. Ch.), Tibisia la Iordanes (sec. VI, d. Ch.), iar mai târziu Timisas ori Timeses (Porfirogenetul, sec. XI) V. Georgiev (1981) consideră că provine din PIE *tibh-, din care derivă și gr. tifos ”mlaștină”. Este cunoscut că în județul Timiș sânt și azi cele ma multe mlaștini din țară.
Este un râu în vestul României care curge spre vest și se varsă în Dunăre.
Toponimul Timișoara este un derivat al lui Timiș. Maghiarul Temesvar este un împrumut din limba română. Prin sec. IX-X are loc trecerea lui b > m, fenomen destul de întâlnit în limba română (dar și în albaneză). Vedem că deja în sec. XI forma apare cu m în loc de b.
Râurile înfrăţite din Banat: cum şi’a căpătat Bega numele
Cele mai importante ape curgătoare din judeţul Timiş sunt Bega şi Timişul, iar cele două râuri împărţeau la un moment dat acelaşi nume.
Conform dicţionarului etimologic al lui Kiss Lajos, numele râului Timiş ar putea veni din limba getică: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.
Puţini ştiu, însă, că numele Bega pentru râul care traversează Timişoara a apărut în scripte doar în 1728. Până atunci, acest râu era cunoscut drept Timişul Mic, cele două ape curgătoare mergând în paralel prin Câmpia de Vest şi apropiindu’se destul de mult în anumite puncte.

Tisa
Acest hidronim provine de la PIE *pet– ‘a (se) răspândi, a se lăți, a se extinde’ (IEW, 824), radical destul de răspândit în limbile indo-europene (cf. DELR, 838). Tot de la acest radical provine și rom. padină. Este cunoscut faptul că Tisa se revarsă primăvara provocând mari inundații.
Este un râu care curge în câmpia pannonică de la nord spre sud-vest și se varsă în Dunăre. Apare sub forma Patissus, iar mai târziu din ce în ce mai mult sub formele Tisas (Priscus, Amb.), Tisia (Iordanes) Este evident că ultimele două sânt prescurtări are formei mai vechi Patissus, *Patissa.

Vedea: râu în Muntenia. Atât Georgiev (Introduction, 1981), cât și Poghirc (ILR, 2, 257) derivă acest hidronim din PIE *(a)ued– ‘a muia, a uda, a curge’ (IEW, 78). Nu avem atestări antice ale acestui hidronim, fiind vorba de un râu relativ mic, dar originea sa veche indo-europeană este evidentă. De la acest radical derivă și rom. ud, a uda.

Aici, Mihai Vinereanu a luat în discuție o mare parte a macrohidronimei, deși lista nu este exhaustivă, dar suficient pentru a demonstra că aceste hidornime sunt de origine indo-europeană și că ele s-au transmis de-a lungul sutelor de generații până în zilele noastre. Nu a luat în discuție toponime de origine traco-dacă, ele având un alt caracter.
Teoria Marijei Gimbutas care consideră că populația din Vechea Europă era ne-indo-europeană este puternic contrazisă de argumentul nostru hidronimic, anume că dacă populația foarte numeroasă din zonă ar fi fost ne-indo-europeană, indo-europenii veniți din nordul Mării Negre care, după această teorie i’ar fi supus și asimilat pe localnici ar fi preluat denumirile marilor cursuri de apă de la acești ne-indo-europeni, dar acest lucru nu este adevărat, după cum se observă din etimologiile propuse de Mihai Vinereanu și care reies din spuil rădăcinilor lor indo-europene.

Este absurdă (și de rea credință) orice teorie care susține că la un moment dat, teritoriul Daciei a fost părăsit în totalitate, astfel că la venirea maghiarilor Ardealul era pustiu. Desigur îi aștepta pe ei! Aici apare o discrepanță logică, ușor de perceput și de un elev de clasa a III-a primară, anume: Dacă Ardealul era pustiu, de unde au preluat ungurii hidronimele din Transilvania și Pannonia?
Unii ar zice că de la slavi, dar slavii de unde le’au luat dacă nu de la populația geto-dacă?
Și dacă geto-dacii s’au retras în întregime din Dacia la 271, slavii au venit mult mai târziu, mai precis după destrămarea imperiului hun, deci începând cu secolele VI-VII, d.Hr, așa cum reiese din scrierile autorilor bizantini (cf. Procopius, Războaiele…).

Aici intervine altă întrebare cheie.
De ce invadatorii slavii s’au stabilit la sud de Dunăre și nu la nordul Dunării?
Răspunsul este unul singur, anume acela că românii de la nord de Dunăre i’au alungat peste Dunăre, în imperiul bizantin care s’a dovedit mai slab în fața invaziei slave decât conducătorii geto-dacilor (stră-românilor) din vechea Geție.
pe lângă hidronimie, există tot atât de multe dovezi arheologice, în special morminte dacice din Transilvania (vezi cele două cimitire dacice de la Bratei, sec. IV-V și respectiv sec. VI-VII), precum și o mulțime de alte dovezi arheologice.

Mihai Vinereanu:
”Ajunge cu minciuna și batjocura! Îmi voi intra curând în drepturi. Plănuiesc ca în curând să mă întorc în țară după un exil de peste 30 de ani și promit că voi aduce în fața justiției pe orice homuncul neo-roeslerian care nu va fi în stare să combată aceste argumente (și desigur că nu va avea cum să o facă).”
Bazinul hidrografic din spațiul Carpato-Dunărean este completat de râuri asupra cărora Mihai Vinereanu nu a avansat rădăcini indo-europene, dar care au origini getice, unele considerate chiar provenite pe filieră slavă.

Arieş, un alt râu de aur
Râul Arieş este cea mai importantă apă curgătoare care izvorăşte din Munţii Apuseni. Are o lungime de aproximativ 164 de kilometri şi curge prin judeţele Alba şi Cluj. Numele său provine de la cuvântul aur, care scoate în evidenţă bogăţia apelor sale în acest metal preţios. De mii de ani, râul Arieş a reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii zonei. În latină, Arieş este echivalent cu Aureus, iar în maghiară cu Aranyos, de la arany, adică ”aur”.
În latină, râul era denumit Auratus. Râul Arieş se formează în zona localităţii Mihoeşti din Alba, lângă oraşul Cîmpeni, la confluenţa a două braţe Arieşul Mare şi Arieşul Mic. Se varsă, după aproximativ 164 de kilometri, în Mureş, în aval de Luduş. O parte a teritoriului străbătut de Arieş se numeşte şi Ţara Moţilor, o regiune rustică pitorească, cu mari bogăţii naturale şi culturale.ţia apelor sale în acest metal preţios.

Bistriţa, apa repede ce ”ferăstruieşte” Carpaţii Orientali
Cu o lungime de 288 de kilometri, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.
Denumirea este considerată că provine pe filieră slavă şi poate fi tradusă ca ”apa repede”. Cum slavii sunt și ei indo-europeni, rădăcina este cât se poate de evident că provine dintr’o rădăcină forte veche.
Râul Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr’un mic circ glaciar situat sub vârful Gargalău (2.159 de metri), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 kilometri în aval de Bacău. Bistriţa, ”podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile României. Dacă Dunărea – între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin – ferăstruieşte relieful muntos ”numai” pe o lungime de 144 de kilometri, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 kilometri.
Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor Prahova şi Doftana: ”praful apei”, „locul cu catran“
Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sunt cele mai importante râuri din judeţul „aurului negru“. Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lângă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi’au tras seva ”botezului”.
După cum explică istoricul ploieştean Dorin Stănescu, râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul ”prah”, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

Doftana, ”locul cu catran”
Râul Doftana a dat, la rândul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung. Izvorând din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la ”întâlnirea” învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Câmpina. Lingviştii români au explicat etimologia cuvântului ”Doftana“ prin originile slave din cuvântul ”deguti”, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran.
De aici adjectivul slav ”deguteana”, mai târziu ”dofteana”, ”doftana”, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.

Dâmboviţa, povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa fecioară şi ciobanul Bucur
Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa. Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă. În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate.
Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia. După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

Ialomiţa, râul sacru al României, înzestrat de zeul Zamolxe cu puteri curative
Denumită de vechii geți ”Naparis“, numele apei avea să fie schimbat în ”Helibachia”. Cei doi termeni s’au contopit în timp, iar astăzi denumirea apei este ”Ialomiţa”.
Râul Ialomiţa izvorăşte din Bucegii dâmboviţeni, iar albia sa are o lungime de peste 400 de kilometri. Intră în judeţul care îi poartă numele în zona Dridu, şi se varsă în Braţul Borcea al Dunării, în zona localităţii Vlădeni. Puţini sunt cei care cunosc şi legendele legate de apele Ialomiţei.
Istorici, dar şi ezoterişti consideră Ialomiţa unul dintre cele mai sacre râuri din ţară. Vechii geți au fost şi cei care au considerat faptul că apele Ialomiţei sunt unele sacre şi pline de forţă şi energie. Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomiţei se păstrează încă susţin specialiştii în ezoterie. Tot vechii geți vorbesc şi despre faptul că însuşi zeul Zamolxe a fost cel care a conferit apei Ialomiţei puteri sacre. Toate acestea întrucât era apa preferată a marii zeităţi getice.

Moldova, legenda căţelei Molda, animalul de moartea căruia se leagă denumirile unui râu şi a unei regiuni
Istoricii au păreri diferite când vine vorba de etimologia râului Moldova. Cea mai cunoscută legendă o găsim în lucrarea ”Descrierea Moldovei“, a lui Dimitrie Cantemir, în care se spune că numele râului ar proveni de la cel al căţelei lui Dragoş Vodă. Dimitrie Cantemir scrie în cunoscuta lucrare că Dragoş a pornit un marş peste munţi, înspre răsărit, împreună cu aproximativ trei sute de oameni.
Evenimentul este plasat de cronicari la mijlocul secolului al XIV-lea. Dragoş plecase în marş alături de căţeaua lui de vânătoare numită Molda. ”Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu’l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia’i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într’un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului”, scrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei“. După numele noului râu a apărut şi denumirea regiunii istorice Moldova.

Someș este râul de aur al geților
Denumirea râului Someş vine din cuvântul getic Samus şi printre semnificaţiile găsite de istorici se numără adjectivele ”agitat”, ”învolburat”, ”amestecat”.
Râul a stat la baza dezvoltării a numeroase aşezări din Ardeal, mai ales că până la începutul secolului trecut din apele Someşului Mare se scotea aur prin spălarea nisipului. Potrivit istoricilor, multe zone din Transilvania au fost populate datorită goanei după aur a strămoşilor noştri.

Unul dintre râurile care au dezvoltat şi populat zona care avea să formeze judeţul Bistriţa-Năsăud este Someşul. Aurul din Ardeal ajungea în ţările din sud şi sud-vest, unde metalele preţioase au început să fie apreciate şi căutate. Strămoşii noştri dădeau aurul la schimb pentru animale şi cereale. În scurtă vreme cererea a crescut exponenţial, iar exploatarea s’a mutat de la râul Someş şi afluenţii săi la zăcămintele din munţi.

Legenda marelui voievod Gelu Românul
Mitologia face nenumărate referiri la legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul.
Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte.
Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori. S’au apucat şi au arat iar pământul şi l’au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s’o cuprindă. Îi conducea un general de’al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul
Grecii au alintat’o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i’au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Scyţiei.
Otomanii au văzut’o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.
Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic. Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă. Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

Sursă: Mihai Vinereanu, Cristian Franţ, Corina Macavei, Ionela Stănilă, Claudia Petraru, Alexandru Ramadan, Claudia Untaru, Ramona Găină, Mugurel Manea, Alin Ion, Cristina Cicău, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Vali Silaghi, Ionuţ Balaban, Olimpia Filip, Ionuţ Benea, Iulian Bunilă, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Cristina Răduţă, Sînziana Ionescu şi Florina Barbu.

https://thraxusares.wordpress.com/2

NICI UN COMENTARIU

Lasa un comentariu