În anul 182 de la Crist, adica 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Comod, Dion Casiu vorbind despre mişcările barbarilor povesteşte: ,,Trimiţînd burii solie la Roma, Comod le hărăzi pace, deşi mai înainte vreme o a fost respins, în mai multe rînduri, ştiind că, fiind pînă arunci tari, ei au fost cerut nu atît liniştea precît timpul pentru a se pregăti la război…
De asemenea Sabinian linişti 12 mii dintre dacii cei mărgineni, făgăduindu-le pămînturi în partea Daciei supusă romanilor, căci, fiind înşişi izgoniţi din locurile lor, ei se pregăteau a da sprijin celorlalţi daci. Ho de Savinianos kai Dakon ton prosoron murious kai dischilious ek tes oikeias ekpesontas, kai mellontas tois allois voethesein, hupegageto, gen tina autois en te Dakia te hemetera dothesesthai huposchomenos(LXlX, 1)”.
Spre a nu mă prea lăţi, nu voi să adaug cîteva pasagiuri nu mai puţin clare. Sapienti sat. Să adaug, numai că, pe timpul lui Comod, la care se repoartă adusul tras, Dion Casiu fu senator roman. Din cuvintele lui Appian, cercetate în paragraful al 2-lea al studiului meu, am văzut că sub împăratul Antoniu, cu 39 de ani înainte de întronarea lui Comod, romanii stăpînea Dacia gia numai ,,în unele locuri”. 
Mărturisirea lui Dion Casiu întăreşte această zisă, vădind, mult mai tîrziu, înfiinţarea unei ,,Dacii supuse romanilor” şi pe de altă parte, a unei ,,Dacii nesupuse”, pe a-i cărei locuitori Roma-i putea acum îmblînzi numai cu făgăduinţi: ,,dacii mărgineni” şi ,,dacii romanilor”. Nu mai puţin, povestea lui Dion Casiu arată că, pentru a se fi romanizat dacii, n-a fost de agiuns o sută de ani; simţul slobozeniei nu se uită degrabă…
Thierry descrisese fazele îndelungatei lupte între elementul norman şi anglosaxon, pînă a se fi putut alcătui din ele o singură naţionalitate engleză. Scopul meu este de a dezveli aşijderea, se înţelege mai în urmă, după ce voi izbuti a legitima sintezul prin scrupulozitatea analizului, în ce chip lupta elementului dacic şi roman au dat naştere românilor.
Metodul, primit de mine se deosebeşte cu desăvîrşire de al lui Thierry; însă şi obiectul meu este cu mult mai greu, atît în privinţa intrinsecă, precum şi din pricina adîncului întuneric întru care au îmbrobodit corifeii ardeleni toată anticitatea noastră, folosindu-se de un timp, cînd, între români, mai mult ei ştiau ceva carte. Nu fără temei unul dintre prietenii mei înseamnă între ardeleni şi ceilalţi români tot o aşa legătură, precum acea dintre fanarioţi şi ceilalţi greci; dar, fanarioţii erau mai procopsiţi şi mai pricopsiţi: iacă totul.
D. dr. Trebonian Laurian, dr. Petru Maior, şi alţi doctori ardeleni, iubesc a cita din Dion Casiu, mai cu seamă bucata atingătoare de vestitul pod, pe ale cărui rămăşite ei se preumblă cu mai mare dibăcie decît ar umbla cineva pe un pod întreg. Aduc aici, în deplinătate această vestită bucată, dupre cum a fost tradus d. efor de instrucţiune publică din Valahia, în nu mai puţin vestita sa scriere obştită , dintîi româneşte, în Magazinul istoric sub titlul ,,Discurs introductiv” tălmăcită apoi de însuşi autorul în franţuzeşte, nemţeşte, latineşte, etc. sub deosebite titluri, şi pe care, în sfîrşit ne mai ştiind ce a face, domnia sa a început a o retraduce iar în româneşte în ,,Instrucţiune publică din Valahia” sub titlul de ,,Diviziunea Daciei vechi”.
Iacă dar pasagiul: ,,Atunci Traian făcu un pod peste Dunăre, despre care eu nu mă pociu mira destul, căci deşi făcu Traian alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrece cu mult toate celelalte fapte ale sale. Acest pod are 20 pilaştri de piatră pătrată, singuri fără fundament sau o înălţime de 150 picioare, o lăţime de 60 picioare şi uniţi cu bolte. Cheltuiala acestui lucru poate fi necrezută, dară cu toate aceste este mai mare mirare că este făcut într-un rîu plin de vîrtejuri şi într-o albie noroioasă, din care curgerea lui nu s-a putut abate aiurea.
Însă eu nu spui lăţimea acestuia fiindcă este prea mare(căci uneori inundează îndoit şi întreit), ci pentru că este atît de mare în acel loc atît de îngust, şi nici unu nu era mai potrivit spre a face pod. În acest loc cu atît mai mare curge rîul din lat în îngust şi iarăşi din îngust în lat, că atît merge etc.”. Să lăsăm deoparte chipul cam tătăresc al traducerii(şi încă d. Laurian este mai bun elinist decît ceilalţi doctori ardeleni): este destul că însuşi traducătorul se înţelegea, căci, în uimirea ce-i pricinui descrierea podului, el zbeară: ,,Minunat pod!” Ei bine!
Însă, ştiţi oare că, din toate zisele lui Dion Casiu, cea atingătoare, de această minunăţie, este poate, cea mai îndoielnică? Oricare arhitect, sau chiar oricine cu o cît de mică ştiinţă în arhitectură, va adeveri fără sfială, că amănunţimile unui aşa pod sînt puţin putincioase. Gautier, Marsigli şi alţii, şi-au emis de mult temerea în această privire. Însuşi vestitul Canina, deşi anticar mai mult dogmatic decît critic, totuşi zice: ,,le dimensioni non fossero di tanta grandezza, come sono da Dione indicate, specialmente in riguardo all’altezza dei piloni(Architet. Antica, t. 7, p. 323)”.
Rămăşiţele podului, cercetate în mai multe dăţi, de curînd şi mai nainte, de-a valma cu teoria arhitectonică, vădesc neadevărul măsurilor înfăţişate de Dion Casiu. Fără a mă rosti pentru astă-dată, hotărît asupra cestiunii, fără a mă încerca de a micşora oarecum geniul lui Apolodor, făcătoriul podului, totuşi socot că doctorii ardeleni, voind a se rezema pe o astfel de zicere, ar fi trebuit, mai nainte de toate, să o dovedească.
Au nu este deşanţ că, primind şi repeţind fără critică, un pasagiu din cele mai de sfială din toată istoria lui Dion Casiu, tot aceşti doctori ardeleni au trecut cu desăvîrşire cu vederea unele pasagiuri netăgăduite, precum bunăoară cele aduse de mine mai sus: cum că Traian a supus iar nu că a stîrpit pe daci; cum că după moartea cuceritorului, numai o parte din Dacia a rămas sub stăpînirea romanilor; cum că îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii păstrau încă vechea lor naţionalitate, pînă şi înspăimîntînd pe romani şi alte? ,,Et voila comme on écrit l’histoire” zicea Voltaire.

Perit-au dacii? 

Locul de a vorbi despre Eutropiu, ar fi fost poate tocmai în capul studiului de faţă, dacă ţinta mea ar sta numai întru a dărma deşănţata teorie a nedacismului, fără a clădi pe zăriştele surpatului edificiu, o nouă şi trainică zidire; căci atunci, n-aş ave decît a vădi neîntemeierea dovezilor lor, ce se pot reduce numai la mincinoasa răstălmăcire a zisei lui Eutropiu. Începînd de la Cantemir şi păn’ la clicile ardelene de acum, toţi puriştii noştri fără osebire îşi tîmpesc toată isteţimea asupra încîlcirii a cinci ori şase cuvinte din breviarul acestui scriitor: infinitae copiae…orbis romanus…Dacia exhausta!
Doctrina lor se lăţi astfel încît, sînt mai mulţi, chiar de pe bancele şcoalelor, cari fără a fi citit pe Eutropiu, pînă şi fără a înţelege bechiu lătineşte, se îngînfă de a putea arunca în faţa orişicui, învăţata pe de rost bucată, apăsînd cu un aer de triumf, asupra sonurilor: infinitae, romanus, exhausta.
Doctorul Petru Maior, ardelean, începe:,Traian, văzînd Dacia deşeartă acum de lăcuitori, trimise nenumărată mulţime de romani cari să umple Dacia toată şi să moştinească satile, şi oraşele. Voi să scriu aici, cuvintele lui Eutropiu în treaba aceasta, cari ni se spun şi cît de mare a fost Dacia: ,,Deşertîndu-se, zice, Dacia de bărbaţi cu îndelungatul război al lui Decebal, Traian, spre a umple ţara, carea giur înpregiur are zece sute de miluri, din toată lumea romană nemărginită mulţime de oameni a dus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească”.
Lipseşte aici să arătăm că atunci cînd zice Eutropiu:<deşertîndu-se Dacia de bărbaţi>, nu se cade a înţelege că doar de bărbaţi fu deşertată Dacia prin războiul ce avu Decebal cu romanii, şi muierile să fi rămas în Dacia, nu(!); ci , fiindcă bărbaţii stăpînesc satele şi oraşele şi ei agonisesc cîmpurile, şi vrînd Eutropiu a spune cugetul lui Traian(să vedeţi ce comentariu !) căci a vrut a trimite acea nemărginită mulţime de cetăţeni romani în Dacia spre a moşteni satele şi oraşele, adică pentru că Dacia era lipsită de stăpînitori şi agonisitor, cari sînt bărbaţii nu muierile, nu se cuvenea aici să grăiască şi de muieri, etc”.
Doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, răsună în nemteşte în vestita sa ,,Dovadă a netăgăduitului romanism al românilor”, în următorul chip: ,,dass eine ungeheure Menge Roemer das oede Dazien unter Trajan bezogen, ist nicht nur aus Sachumstaenden(cari anume) vermuthlich sondern auch aus den Geschichtssschreibern(de ce în număr înmulţit ?) gewiss. So schreibt unter andern (?) Eutropius: <>. Precum vedeţi, doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, nu face decît a traduce în limba germană a cuvintelor doctorului Petru Maior, ardelean.
Doctorul Trebonian Laurian, ardelean, iarăşi răsună:,,Eutropiu, în cartea 6, capitolul 6, cu vorbe scurte, dară după modul său ponderoase (? ce fel de mod ?), se sileşte mai mult amirînd decît determinînd(cum aşa?), să arate şi întinderea provinciei şi numărul locuitorilor aduşi într-însa: ,,Fiindcă Dacia se deşertase de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de paşi, a adus di tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva cîmpiile şi cetăţile etc”. Iacă dar şi doctorul Trebonian Laurian, ardelean, retraducînd după obiceiul său din româneşte în româneşte, zisa doctorului Petru Maior, ardelean.
Maior, Murgu, d. Laurian şi alţi cîţiva, sînt capii purismului însă tot sistemul cată să aibă un mare număr de partizani de a doua mînă, uneori nefăţarnici din prostie, cîteodată năimiţi, totdeauna sturlubatici. Toţi cîţi au fost şi cîţi mai sînt(cucuta creşte mai dehai decît plantele cele bune), propovăduitorii romanismului purced de la închipuita mărturisire a lui Eutropiu.
Cît de departe au agiuns unii dintre ei în dezvoltarea consecinţei aceste quasi-mărturisiri, o poate dovedi, între altele, următorul pasagiu, intraductiver în româneşte, cel puţin pentru mine, şi scos din cel mai stropşit românofil din lume, d. Vaillant: …,,S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin (măcelar de daci); il le jure…désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. Aşteptatu-s-a vreodată Eutropiu de a sluji de tipariu pentru o asemenea fabuloasă cusătură? Pasă de mai spune că d. Vaillant nu ucide pe daci fără frică de giudecată, sau mai bine cunoscînd neghiobia unor şi părtenirea celor mai mulţi dintre giudecători.
În scurt, toată presupusa tărie a doctorilor ardeleni şi a învăţăceilor lor se încheie întru mai sus arătate cîteva cuvinte răstălmăcite, ce ei spun a fi de ale lui Eutropiu: nemărginita mulţime, romani din toate părţile imperiului, Dacia deşeartă. Deci, dindată ce se va pruba că aceste cîteva cuvinte, singurul razem al îndărătniciei puriste, sînt născocite de ea însăşi; că Eutropiu vorbeşte cu totul altceva; că adevăratul înţeles al trasului, celui în atîtea rînduri citat, e chiar împotrivitor teoriei de preste plaiuri…atunci nu va rămîne nici o îndoială, că această din urmă teorie s-a înălţat pe năsip, ba grăind şi mai nimerit: tocmai pe nimic. Iacă ce voi să dovedesc eu.
Eutropiu, deşi scriind lătineşte, totuşi fu grec, cumu-i arată însuşi numele. Asupra vieţii sale avem cele mai puţine date. Singur el se face părtaş la războiul împăratului iulian cu perşii în 363 de la Crist: qui expeditioni ego quoque intefui(Lib. X, cap. Vlll). După porunca împăratului Valinte, domnitor între 364-372, el alcătui o prescurtare, breviarium, din istoria Romei: ,,ex voluntate mansuetudinis tuae(Ded.)”.
Întreaga cărtece se împarte în zece capitole, cuprinzînd fiecare între 20 şi 28 paragrafuri(afară de unul şi mai scurt) iar tot paragraful cîteva rînduri. Astfel întregul brteviariu, spre a vorbi mai pipăit, nu este numai o broşură, un fel de introducere la istoria romană, mai degrabă decît o statornică operă.
De aceea, cea mai mare parte a editorilor, începînd de la 1471, obicinuiau a-l însoţi cînd cu Paul Diacon, cînd cu Mesala Corvin, Iuliu Obsecinte, şi alţi broşurişti romani. Scopul lui Eutropiu a fost de a înfăţişa ,,res Romanas quae in negotiis vel bellicis vel civilibus eminebant(Ded.)”. Orice amănunţuri sînt înlăturate. Critica lipseşte.
Au un asemene scriitor strîngînd în cîteva pagini istoria Romei, de la Romul păn’ la Valentine, 250 de ani după desăvîrşita cucerire a Daciei, poate sluji drept martur în privirea lui Traina şi a dacilor? Au zisa unui aşa autor poate a avea în ochii unui istoric, un mai mare preţ, decît al părerei tot cum zisele unui Maior, d. Laurian, Murgu, etc?
Dar, însă şi părerile pot fi temeinice, ver netemeinice. Părerile doctorilor ardeleni îs mincinoase;ale lui Eutropiu sunt în cea mai mare parte adevărate. Gustul meu în atingerea lătiniei clasicităţii poate fi greşit; totuşi nu mă cumet de a-l mărturisi în gura mare; îmi place pînă şi stilul lui Eutropiu. Simplicitatea sa seamănă a nepărtinire. Unele locuri sunt chiar vioaie şi pătrunzătoare.
Pe deasupra, în descrierea domniei lui Traian, acest scriitor se artă chiar ceva mai amănunţit, decum în celelalte părţi ale breviarului, încît ne e iertat de a presupune, că şi obîrşiile sale, în acest raport au fost mai numeroase. Bunăoară luaţi următorul tras: ,,Daciam subegit (Trajanus), provinxia trans Danubium facta in his agris, quoi nunc Thaiphali habent, Victophali et Thervingi. Ea provincia decies centena millia passuum in circuitu tenuit”.
Pentru ce Eutropiu nu înfăţisă nişte aşa amănunţimi şi în privirea celorlalte provincii, supuse imperiului roman, de nu e la mijloc acea împregiurare, că el nu le cunoştea tot aşa de bine? Astfel, recunosc fără sfială părerile lui Eutropiu de temeinice, deşi nu le pot alătura ca valoare cu mărturisirile lui Pausania, Appian, Dion Casiu şi ale atîtor alţi autori, ce voi să-i cercetez mai la vale. Prin urmare, cum de nu sînt temeinice, totodată, şi părerile doctorilor ardeleni, deoarece ei pretind a le fi răzemat pe ale lui Eutropiu? Mincinoasă le e pretinderea – iacă totul!
Pasagiul lui Eutropiu după cele mai bune ediţiuni(Egnatius, Schonhovius, Verheyk, Tzchucke) se rosteşte aşa: ,,qui(Adrianus), Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.
Doctorii ardeleni recunosc tot acest text, adăugînd numai unii din ei, că în loc de ,,viris exhausta” s-ar putea citi şi ,,rebus exhausta” ceea ce nu mă priveşte. Cu toate aceste ei minţesc traducînd ,,infinitae” prin ,,nemărginite”, ,,orbis romanus” prin ,,romani”, ,,exhausta” prin ,,deşeartă” şi scăpînd din vedere însemnătatea zicerei: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”.
Aceste patru puncturi închipuiesc noima întregii bucăţi, a nu le înţelege, e a nu o înţelege pe ea, este a nu fi de părerea lui Eutropiu. Iacă, de ce zic şi susţin, că doctorii ardeleni, de vreme ce nu se sprijină de Eutropiu, precum voi desluşi măcar că înşişi ar vrea să ne înduplece dimpotrivă, se sprijină chiar pe nimic.
Raţionamentul lor este: Dacia fu deşeartă – adică daci nu mai erau; Traian aduse în deşearta Dacie o nemărginită mulţime de oameni – adică noi ne tragem numai de la oamenii lui Traian; oamenii lui Traian, împărat roman au fost toţi romani – adică noi sîntem romani în înţelesul cel mai nemărginit al cuvîntului.
Raţionamentul arată că doctorii ardeleni au învăţat logica, ceea ce sînt departe de a le tăgădui, recunoscîndu-le pînă şi dreptul de a o preda la alţii; dar, nu mai puţin ei nu cunosc istoria, şi totodată, nu se roşesc de a face de rîs pe bietul Eutropiu, pe care aşişdere-l cunosc mai rău, decît eu pe istoricii chinezeşti. Oricît de mic este breviarul, nu mă îndoiesc, că ei nu l.-au citit în întregime.
Eutropiu zice că Traian aşează în Dacia infinitas copias hominum. ,,Copias hominum” la toţi scriitorii romani înseamnă mulţime, gloată. Cicierone întrebuinţă în mai multe rînduri această zicere. Deci Traian aşeză în Dacia infinitas gloate. Au infinitas are aici înţelesul de ,,nemărginite” după cum vor a ne face a crede doctorii ardeleni?
Cei drept, Cicerone obicinuieşte cuvîntul infinitus în însemnare de nemărginit zicînd bunăoară infinita multitudo însă stilul lui Eutropiu în această privire, precum şi în mai multe alte, se deosebeşte de al marelui orator. Greşeala doctorilor ardeleni este de a fi măsurat, fără critică, un scriitor din timpul lui Valinte, cînd stilistica latină se apropia de desăvîrşita ei decădere, cu vorba tulliană, cu floricelele veacului lui Octavian.
La Eutropiu infinitus nu vrea să zică decît ,,mare”. Astfel descriind domnia lui Nerone, el zice: ,,infinitam partemsenatus interfecit(Vll, 9)”. Au acest pasagiu se poate traduce prin ,,omorî nemărginita parte a senatului”?, Senatul, chiar întreg iar nu în parte, fu la romani, precum şi la toate popoarele, fără osebire, foarte mărginit. Aşadar adusa frază înseamnă simpliceminte: ,,omorî mai mulţi senatori”.
Descriind războiul lui Cezar în Africa, Eutropiu zice: ,,Inde in Africam profectus est, ubi infinita nobilitas cum Iuba bellum reparaverat. Duces autem Romani erant C. Corn. Scipio, M. Pereius, Q. Varus, M. Porc. Cato, L. Corn. Faustus. Contra hos, commisso proelio, victor fuit Caesar(Vl, 18)”. Au aici infinita nobilitas, anume mărginită de către însuşi autorul se paote traduce prin nemărginită boierime în loc de a se trăda prin mulţi boieri?
După ce descrie războiul romanilor cu Perseu, Eutropiu aduce cuvintele lui Emiliu Paul, rostite, zice el, în conventu infinitorum(lV, 4). Au aici se poate înţelege vreo adunare a nemărginitelor popoare în loc de a se traduce numai prin ,,a mai multor”. Tot în acest chip, adică în însemnarea de ,,mare, mult”, Eutropiu întrebuinţează zicerile: infinita sacra et templa(I, 2), infinitus pondus(II, 16), infinita spolia(III, 11), infinita auxilia(lV, 20), infinita copia(V, 2), infinita nobilitas(Vll, 2 şi lX, 25), etc.
Acesta e un idiotism netăgăduit a lui Eutropiu? Breviarul întreg, necitit de doctorii ardeleni stă de dovadă întru asemenea. Prin urmare zisa: ,,Trajanus, victa Dacia, infinitas eo copias hominum transtulerat…” nu însemnă decît ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate” Despre nemărginime nu poate fi nici o vorbă. Însuşi Eutropiu, cu cîteva rînduri mai sus, precum vom vedea îndată, în loc de ,,infintas copias” pune ,,multi cives”.
Eutropiu spune că cele multe gloate aşezate de Traian în Dacia, au fost aduse ex toto orbe romano. ,,Ex” înseamnă ,,din”, ,,totus” – ,,tot”, ,,orbis” – ,,lume”, ,,Romanus” – ,,roman”. Doctorii ardeleni restrînd aceste cuvinte la unul singur, traducînd ,,totus orbis Romanus” prin ,,romani”. Pare-se că ar fi trebuit să ne încredinţăm mai înainte de a putea face o astfel de traducere, dacă ,,lumea romană” era compusă numai din romani, adică dacă Eutropiu, în zicerea ,,orbis romanus” ar fi avînd numai pe romani în vedere. Cu breviarul şi cu întreaga istorie a Romei în mînă înfrunt pe doctorii ardeleni.
Apocalipsul, după unii tîlcuitori, înfăţişă imperiul roman chipul unui zmeu cu şapte capete. Această icoană e foarte nimerită. Roma fu un singur trup însă alcătuit din elementele cele mai eterogene, un singur trup încăpător giumătatea lumii. De la marginile Persiei şi ale Arabiei pînă la stîlpii Erculeni şi Murul Britanic, de la Sahara şi Nubia pînă la Elba, toate neamurile cele mai felurite alcătuiau trupul Romei, se numea ,,totus orbis romanus” sau chiar, cîteodată simplicemente dupre sumeţia scriitorilor romani ,,orbis”.
În acest întins înţeles întrebuinţă şi Eutropiu zicerea ,,ex toto orbe Romano”. Astfel după ce înşiră războaiele lui Cezar în diferitele provincii din Asia, Africa şi Europa el încheie: ,,Inde Caesar, bellis civilibus toto orbe compositis Romam rediit(Vl, 20)”. Vorbind despre războaiele lui August în cuprinsul imperiului roman, el iarăşi adauge: ,,Ita bellis toto orbe confectis Ostavianus Romam rediit(Vll, 8)”. Spuind despre Nerone ,,per haec Romano orbe execrabilis, ab omnibus simul destitutus est(Vll, 15)”, Eutropiu adauge că galii şi spaniolii aleseră de îndată pe Sever Galba.
Descriind domnia lui Septimiu Sever, el zice: ,,Nigrum, qui in Aegypto et Syria rebellaverat, Cyzicum interfecit, Parthos vicit, et Arabas interiores, et Adiabenos. Multa toto Romano orbe reparavit. Sub eo etiam Clod. Albinus – Caesarem se in Gallia fecit,victusque apud Lugdunum est et interfectus(Vlll, 10)”. Acest pasagiu e de cea mai mare claritate. El arată că nescine, este tot aşa de îndreptuit de a traduce ,,totus orbis romanus” prin arabi, perşi, gali, etc. precum doctorii ardeleni se socotesc îndreptuiţi de al traduce prin romani.
Deci, cele multe gloate aşezate de Traian în cucerita Dacie, au fost în cea mai mare parte, alcătuite(precum o voi arăta şi în paragraful atingător de inscripţiuni), din felurite popoare barbare supuse Romei. Adevăraţii romani puteau intra doară ca o mică partea în întregimea unor aşa gloate. Cele singure semne de unire, între nişte strînsături atît de dezbinate, fură Aquila Romei, de care trebuiau, toţi deopotrivă să asculte şi limba lătină, ce toţi trebuiau să o vorbească, perfas et nefas, pentru a se putea înţelege, împrumutat.
Pînă a avea prilegiul de a dezvolta principiile acelei ascultări politice şi ale acestei limbi barbaro-lătine, în legătura lor cu cestiunea formării poporului român, socot oarecum de îndemănatic de a aduce aici, în paranteze, pentru unii, două mărturii vrednice de credinţă: ,,Roma, zice sfîntul Augustin, imperiosa civitas, impunea barbarilor nu numai giugul ei, ci şi limba… Pretorii, rostesc Digestele, trebuie a desluşi legile în lătineşte, latine”. În sfîrşit, zisa lui Eutropiu: Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat”, se traduce prin: ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate de diferite popoare, supuse imperiului roman”. Despre romani, în înţelesul ardelean al cuvîntului, breviarul nici nu vorbeşte.
Eutropiu încredinţă, că în urma războaielor din Traian şi Decebal, Dacia a fost exhausta. Dupre chibzuiala doctorilor ardeleni, exhausta înseamnă deşeartă. Astfel de tălmăcire mi se vede a fi smintită. Chiar în clasicii romani cei mai vestiţi, cuvîntul exhaurire vrea să zică, de mai multe ori, nu alta fără ,,a împuţina”.
Tacit, scriitorul cel mai laconic, al cărui stil e prin urmare cel mai nimerit pentru a dezlegarea aceluia al unui breviar, scris în aceeaşi limbă, sună: ,,Tibi e Judaea et Syria et Aegipto novem legiones integrae nulla acie exhaustae, non discordia corruptae: sed firmatus usus miles, et belli domitorexterni, etc”. Îndemn pe orice latinist de a traduce în această bucată, ,,exhaustae” prin ,,deşerte” sau prin vreun alt asemenea termen. Este prea vederat că Tacit vorbeşte de nişte legiuni ,,neîmpuţinate încă prin războaie”.
Au doctorii areleni sînt în stare a demonstra prin stilul breviarului sau prin contextul pasagiului, că Eutropiu n-ar fi întrebuinţat cuvîntul ,,exhaurire” tot cu aşa însemnare? Manuscriptele lui înfăţeş două citiri: unele zic ,,Dacia fuerat viris exhausta”, cele mai puţine pun ,,rebus” în loc de ,,viris”. Dindată ce recunoaştem că Traian aduse în Dacia ,,copias hominum” trebuie recunoscut de asemene că şi citirea ,,viris” e mai adevărată fiindcă ,,hominum” se află aici în cea mai strînsă legătură cu ,,viris”.
Traian aduse aci oameni căci oamenii aci se împuţinaseră. Astfel, chiar de am primi aici citirea ,,rebus” şi tot încă cată să pricepem această zicere, – cea mai vagă în limba latină în înţeles de ,,viris”neavînd ea almitere nici o noimă. Ei bine, eu susţin că frazul ,,bello viris exhausta” de ale lui Eutropiu e cu desăvîrşire identic, în fond cu celălalt de ale lui Tacit: ,,legiones acie exhaaustae”. Ambele frazuri înfăţăşă ideea unei adunături de oameni, împuţinate prin omorîrea unora din cei ce au fost alcătuit.
De se va dovedi, că în acest loc Eutropiu nu se uneşte cu Tacit, adică că zicerea breviarului trebuie răstălmăcită prin ,,deşert” –voi închina steagul. Departe de aceasta, cercetînd stilul lui Eutropiu, mă încredinţ, că, nu numai în atingerea dacilor, ci şi în mai multe alte analoge priviri, înţelesul cuvintelor întrebuinţate în breviariu, trebuie scăzut iar nu încă îngreuiat. Eutropiu iubea metafore.
Bunăoară cine se va oţări a înţelege literar următoarea zisă: ,,Tantus casus pestilentiae fuit, ut post victoriam persicam, Romae ac per Italiam provinciasque maxima hominum pars, militum omnes fere copiae languore defecerint(Vlll, 12)”? Mai apoi chiar de am traduce exhaurire prin ,,a deşerta” şi tot n-ar urma ca Dacia să fi fost ,,deşeartă” ci numai precum în cazul de mai sus ,,împuţinată” de bărbaţi.
Breviarul ne înfăţăşă următoarele pilde: ,,Pyrrhus, zice Eutropiu, Romam perrexit, omnia ferro ignique vastavit Campaniam depopulatus est(ll, 7)”. Au de aici se trage încheiere, că Campania despoporată(depopulata) şi celelalte părţi deşertate(vastatae) din Pir, s-au făcut deşerte? ,,Scipio, mai spune Eutropiu, Corsicam et Sardiniam vastavit(ll, 16)”. Au Corsica şi Sardinia deşertate(vastavit) de Scipione, se chair deşertaseră?
Dupre sistemul doctorilor ardeleni, pînă şi zicerea letopiseţului Urechea, bunăoară: ,,Ştefan Vodă a prădat ţara secuiască: nici a avut cine să-i iasă împotrivă”, trebuie a se înţelege că ţara secuiască a fost cu totul deşeartă. De este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci numai în capetele doctorilor ardeleni. Pe scurt, pasagiul: ,,Dacia enim bello Decebali viris fuerat exhausta” şi dupre logică, şi dupre geniul limbei lătine, şi dupre stilul breviarului, se traduce prin: Dacia fu împuţinată în bărbaţi prin războiul lui Decebal.
Prietenii lui Adrian, zice Eutropiu, l-au oprit de a scoate legiunile aşezate în Dacia, pentru a nu se lăsa aici mulţi supuşi romani în voia barbarilor, ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”. Cea mai firească întrebare e, dacă barbarii despre cari se vorbeşte în acest tras, au fost lăuntrici ori din afară?
Barbarii din afară au început a năvăli în Dacia după moartea lui Adrian, sub Antonini. Deci e foarte cu îndoială, ca prietenii împăratului să se fi temut de nişte duşmani, ce încă nu erau; căci tot pe temeiul unei aşa temeri, ei ar fi putut din patriotism, să ceară trimiterea legiunilor romane pînă şi în China pre apărarea cetăţenilor romani, ce ar fi poate, a se aşeza în această ţară cu sute de ani în urmă.
Totul arată că Eutropiu vorbeşte despre duşmani lăuntrici. De ne vom aduce aminte pasagiu lui Dion Casiu, cercetat în paragraful al 3-lea şi unde se arată cît de primejdioşi erau pentru Roma barbarii daci, rămaşi în Dacia, după cucerirea ei de către Traian, vom recunoaşte că zicerea lui Eutropiu trebuie tradusă: ,,Prietenii lui Adrian se temeau de a se lăsa coloniştii romani în voia dacilor”.
Dion Casiu lămureşte pe Eutropiu, care fără o aşa lămurire, ar rămîne, în cazul de faţă, mai întunecos decît cei mai întunecoşi prooroci. Însă chiar de n-am avea în mînă mărturisirea lui Dion Casiu, şi tot n-ar fi putut vederat din însăşi alcătuirea frazului, că Eutropiu sub numele de barbari, vorbeşte anume despre dacii aşezaţi în Dacia.
Să fi fost Dacia locuită numai de cetăţeni romani, cuvîntul ,,multi” ar fi de prisos, fiind de agiuns atunci a se zice simplicemintre, ,,ne cives romani barbaris traderentur”. Acest ,,multi” arată în chip neînlăturăcios, că ,,cives Romani” nu făceau decît o parte din împoporarea Daciei.Să dau o pildă. Presupuină-să că guberniul austriac, voind a retrage oştirile sale din Galiţia, cineva l-ar fi înduplecînd de a nu fi lăsat astfel acei ,,mulţi” leşi din această ţară în voia năvălitorilor. ,,Mulţi” aici ar fi foarte ilogic, întreaga Galiţie fiind locuită de leşi.
După toate desluşirile cîte le-am făcut să înfăţăş acum tălmăcirea vestitului pasagiu, în toată întregimea sa: ,,Cucerita Dacie fiind împuţinată de bărbaţi prin îndelungatul război al lui Decebal, Traian aşeză în ea, prin oraşe şi prin sate mai multe gloate aduse din toate părţile imperiului roman; de aceea, cînd Adrian, din pizma slavei înaintaşului său, după ce puse marginea împărăţiei pe Eufrat(rechemînd legiunile din Asiria, Mesopotamia şi Armenia, trei provincii adause de către Traian), a voit să scoată oştirile din Dacia, el fu oprit de prietenii săi spre a nu se lăsa cei mulţi romani în voia dacilor”. Acest este înţelesul cel nestrîmbăţit al părerii lui Eutropiu, pe carele totuşi precum am spus mai sus, sînt departe de a-l socoti de martur în privirea lui Traian şi al dacilor, ba nici am nevoie de asemene.
Ceea ce am vrut să vădesc este, că doctorii ardeleni, pentru care acest scriitor a fost singura nădejde de ispravă, nu l-au înţeles; că el e pînă şi contrar teoriei lor, că ei, prin urmare se sprijină pe nimica. Însă, chiar dacă Eutropiu ar şi fi prin vreo minune, întocmai cum îl doresc zişii doctori ardeleni, şi atunci încă ce ar pute un abreviator din suta a 4-a în alăturare cu un şir de scriitori, contimporani împregiurărilor?!
Mă folosesc de a putea răspunde aici la oarecari învinovăţiri, din partea unor limbuţi. Dupre chibzuinţa lor, toată osteneala mea întru descoperirea adevărului punct de purcedere al istoriei române, ar fi o faptă antinaţională. Ei se vînzolesc pînă şi a presupune în mine planuri diaboleşti, nişte planuri care de aş şti, că vor putea vreodată a se furişa în gîndul meu, mi-aş tăia limba şi mînile, pentru ca urîta cugetare să rămînă stearpă, fără putere de a ieşi afară prin scriere sau prin grai.
Răspunsul meu, pentru astă întîie dată, va fi scurt. Voi să dovedesc, că naţionalitatea noastră s-a format din cîteva elemente, din care nici unul n-a fost predomnitor. Voi să dovedesc, că firea acestor elemente, şi chipul contopirei lor în un singur ce, au făcut ca noi să fim o viţă neatîrnată, o compoziţie chimică, fie-mi iertat cuvîntul, ale cărei însuşiri de acum sunt de istov deosebite de însuşirile fiecărei părţi constitutive, din cele ce s-au fost dintru-nceput introduse în ea. Altă dată vom vorbi mai mult; pînă atunci să sfîrşesc paragraful de faţă, precum şi cele trecute, prin întrebarea: Perit-au dacii?

Text preluat din Scrieri Istorice vol l, de B. P. Haşdeu, Editura Albatros 1973 (sursa: http://rdcnroman.blogspot.ro/)