UN NEAM ALES CU SPECIFIC NATIONAL BINE SI CLAR DEFINIT!

Dacă am încerca să ne imaginăm un popor de oameni singuratici, de oameni care ştiu să preţuiască răgazul regăsirii cu sine însuşi, cu gândurile proprii, apoi noi, românii, suntem cu siguranţă un astfel de neam de oameni. Ăsta ne e soiul. De aceea, probabil, cântecele noastre nu se cântă în cor, ci de unul singur, doinind în pustietatea codrului sau a plaiului… Umplând pustietatea cu preaplinul sufletului nostru!
Ca şi gândurile, care numai aşa îţi vin în minte, de unul singur!… Dar ce mare plăcere să le împărtăşeşti altora apoi, punând ţara şi lumea la cale, în lungi şi nesfârşite colocvii, al căror obicei s-a pierdut în mai toată lumea asta grăbită şi care nu mai are timp de stat la vorbă. Aşa cum noi, românii, ne găsim întotdeauna bucuroşi de a revărsa din tolba gândurilor adunate în ceasul tihnit al singurătăţii!…
Nu, nu ne place să cântăm în cor, şi nici să gândim în cor, mai curând – din principiu, gândim razna fiecare de celălalt, iar împreună ne adună numai bucuria moromeţiană de-a târgui gânduri şi idei, ale tale şi ale altora… Şi mai ales bucuria de a face haz unul de altul şi de tine însuţi şi, fireşte, hazul, supremul haz de necaz… De necazul nostru şi de necazul altora că românul, iată, nu piere!… Ci străbate satul pe mijlocul uliţii cu cuşma pe-o ureche rugându-se la Dumnezeu în gura mare să-i ţie în viaţă duşmanii, ca să vadă și ei cât de mult îi place lui viaţa!

… Ca să vadă duşmanii cum românul nu piere…
Ne ispiteşte obligaţia de a privi şi “ştiinţific” această vorbă, bunăoară pentru a ne întreba cât va fi fiind de veche; adică întrebându-ne care să fie epoca de zbuciumată istorie românească, la al cărei capăt românii vor fi ieşit la liman cu această învăţătură de minte pentru cei ce s-au îndoit… Pentru cei ce s-au bucurat să ne vadă la greu, copleşiţi, striviţi, sfârşiţi… Dar ne dăm astfel seama că această zicală ar putea fi oricât de veche sau de nouă… Căci nu există epocă de istorie, măsurată fie cu mileniul, fie cu ziua ori ceasul, despre care istorisind să nu poţi încheia, cu fel şi fel de înţelesuri, prin aceeaşi această acea vorbă demnă deopotrivă de un imn naţional şi de un bocet! Tot naţional!…

Românul nu piere!
Nu piere şi aşteaptă!… Îşi aşteaptă, cu siguranţă, rândul la istorie. La istoria cea adevărată, pe care merită s-o trăiești, de care să nu-ţi pălească obrazul de ruşine pentru soarta ce-o ai avut de-a te naşte om…
În cumpănă cu pieirea aflându-se de atâtea ori, românul şi-a dezvoltat o pricepere aparte de a găsi soluţia individuală la încercările vieții, ale istoriei. El nu se vede pe sine cuceritor războinic, conducător de oşti atot-nimicitoare. Nici nu se răscoală cu toţii înainte de a încerca fiecare, de unul singur, cum poate să se descurce… Nimic mai străin firii noastre decât duhul conjuraţiei, spiritul de gaşcă, de mafie ori conspirativ, masonic. “Cine-i tînăr şi voinic/ Iese noaptea pe colnic,/ Fără par, fără pistoale,/ Numai cu palmele goale” sună idealul românesc de afirmare a personalităţii umane, în luptă dreaptă, numită de aceea “românească”. Fără şiretlicuri, fără substituţi artificiali ai bărbăţiei: par, pistoale şi câte au mai inventat lepădăturile pământului… Neputincioșii și nevolnicii!…
“Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Magnifică consemnare… Ea face pereche cu celebra diatribă a lui Cervantes la adresa celor ce au introdus armele de foc – „satanica scorneală”, în confruntarea militară, anulându-i acesteia caracterul cavaleresc, voinicesc. Donquijotismul moldovenesc, așadar, al românilor!, ca o componentă a firii noastre… Deseori consemnată în istorie!…
…Românul se visează mai ales haiduc, războindu-se de unul singur cu toată lumea asta de răutăţi… La un loc, împreună, pe români îi adună în mod obişnuit numai bucuria petrecerii. Şi, har Domnului, ştim să petrecem! Încă mai ştim! O ştiinţă azi atât de rară…
Fireşte, răsare de la sine dinaintea noastră întrebarea: ce-ar fi câştigat lumea şi ce-ar fi pierdut dacă până la urmă izbândeau cei ce au vrut atât de mult ca românul să piară?… Ce-ar fi câştigat lumea, restul lumii şi în primul rând cei din preajma noastră este uşor de spus: o ţară, un pământ frumos şi roditor, un spaţiu “vital” mai larg, mai cuprinzător! Mai cuprinzător pentru cine?… Căci, încercând a umple acest spaţiu cu alţii, tot oameni, nu?!, ajungi inevitabil să faci comparaţii şi să cauţi astfel răspuns şi la cealaltă parte a întrebării: ce ar fi pierdut lumea odată cu pieirea noastră de români?…
Un răspuns mai explicit nu e de dat în câteva pagini ori zeci de tomuri. Ci, iarăşi, cel mai uşor ne vine să rezumăm (deocamdată?) întregul răspuns într-un cuvînt: românii, în câteva milenii de existenţă istorică continuă, au creat un stil de comportament, un mod numai al lor de a face faţă solicitărilor şi ispitelor de tot felul, un stil românesc. Mai ales acesta era păcat să piară…
Există ceva care dă neamului românesc, ca popor, ca naţiune, o unitate deplină. Nu e vorba numai de unitatea de limbă, evident extrem de importantă! Această unitate ține totuşi de domeniul instrumentalului, nu al finalităţii, fiind doar mijlocul prin care s-a ajuns la un scop, la un rezultat încă mai înalt, mai subtil, mai important, mai definitoriu. Acesta este tocmai stilul românesc, specificul naţional.
Nu mi-e la îndemână să spun hic et nunc în ce constă acest stil românesc, stil care şi-a pus pecetea, nu totdeauna uşor vizibilă, pe tot ce ar fi românesc în istoria noastră, în arte, în moravuri, în datine şi obiceiuri, în limbă şi în toate celelalte care sunt creaţie spirituală românească. Voi observa numai cât de importantă a fost în cultura noastră, în gândirea minţilor noastre mai luminate, grija salvgardării specificului naţional românesc! Toţi, dar absolut toţi cei ce merită un loc în istoria culturii româneşti au avut a se pronunţa răspicat în apărarea acestui specific. Eminescu însuşi este Eminescu întrucât a ştiut să fie şi teoreticianul cel mai pătrunzător al luptei, căci luptă a fost şi aceasta, de salvare şi impunere a specificului naţional românesc. Nicăieri în lumea asta – după ştiinţa noastră, fireşte! – nu s-au purtat atât de aprinse şi de hotărîtoare discuţii, încă neîncheiate, în jurul ideii de specific naţional care apare, astfel, ca idee culturală majoră a României moderne. Adică a acelei Românii în care, ca urmare a intrării în circuitul cosmopolit al modernizării, al europenizării, s-a resimţit mai acut ca oricând atentatul la acest specific, la stilul românesc de a fiinţa ca om şi ca naţiune. Stil ce chiar că era păcat să piară!…
Cu domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin  se încheie epoca de afirmare militară a poporului român. Vreme de un secol şi jumătate ne vom afla copleşiţi de numărul şi puterea străinilor, a trei mari imperii care îşi disputau, câineşte, pământul românesc. Sunt acestea vremuri în care istoria noastră nu se va mai face pe câmpul de luptă, în acte de superbă bravură, de care nu ne lipsiseră veacurile anterioare. Istoria noastră va însemna în aceste vremuri zis „moderne” o continuă creştere a conştiinţei de sine, româneşti, a poporului român, în primul rând prin marile fapte ce le vor săvârşi cărturarii neamului.
Nu-i uităm pe Horia şi Tudor, ori pe Brâncoveanu sau pe Grigore Ghica, martiri sublimi, aşa cum nu-i uităm nici pe cei care cu sabia smereniei lor au apărat ţara, drept care ei se şi numesc ţăranii, şi care în vremurile acelea de grea cumpănă, când ţara nu mai era în putere să ridice oaste, spre a se război deodată şi cu sultanul, şi cu ţarul, şi cu împăratul, nu fugeau boiereşte din calea oştirilor străine, peste munţi, ci rămâneau pe locul trudei lor spre a se lupta nu cu arma, ci cu prezenţa lor, firavă, dar îndărătnică, spre se şti că ţara nu e pustie, ci îşi are locuitori statornici, care pot fi chiar nimiciţi, dar niciodată clintiţi de pe acest pământ!…
Nu-i uităm pe nici unii, dar nu uităm nici că ţara asta, în fiinţa ei neatârnată şi întregită este şi opera învăţaţilor români, a dăruirii de sine cu care, de la Inochentie Micu şi până la Nicolae Iorga, au ştiut – şi asta le-a fost ştiinţa de căpătâi – să se pună în serviciul neamului şi-al ţării. Dar mai ales au ştiut să recunoască în felul românesc de a fi, în “specificul naţional” românesc, în firea românului, podoaba cea mai de preţ a neamului nostru.
„Parcă se luptă nu atât pentru supravieţuire, cât mai ales pentru a-şi apăra puritatea limbii” scria pe la sfârşitul secolului al XV-lea, despre români, Antonio Bonfini! La fel a fost şi lupta cărturarilor români, patru secole mai târziu, nu atât pentru supravieţuire, căci n-o acceptau cu orice preţ, cât mai ales pentru a păstra neatinsă românia noastră! Bogăţia noastră de suflet!

Suntem, în Europa, în lumea asta mare, făuritorii unei culturi populare fără pereche de bogată atât în extensia ei, în varietatea ei, cât și, mai ales, în profunzimea sufletească, spirituală a acestei culturi. Ca literatură, această cultură populară este orală, nu zace în biblioteci, în manuale și tratate savante, ci este vie în conștiința, în mintea celor ce se împărtășesc din ea. Este la purtător! Produce efecte în comportamentul nostru zilnic, în modul de a privi și recepta spectacolul lumii. Românul, ca purtător al acestei culturi este un receptacul sferic, capabil să se conecteze cu întreaga realitate, să se bucure organic de întreaga Creație. Nimic nu este mai străin românului ca ideea de a se specializa, de a se hiper-specializa, de a ignora ansamblul! Întregul! Adică firea și rostul a tot ce există! În felul său, inclusiv la nivelul meșteșugarului din sat, priceput la toate meseriile, românul aspiră la statutul de uomo universale de odinioară!…
După modelul medicului get de odinioară, pomenit admirativ de Platon, care recomanda o medicină și o terapie a întregului trup, incluzând și corolarul sufletesc!… Nu pe specializări tot mai înguste! E atâta metafizică în limba română și în literatura orală, populară, cum nu mai găsești la multe alte neamuri!
La Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noștri de la Budapesta au comis imprudența de a emite pretenții în numele închipuitei lor superiorități spirituale, culturale! S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles! Ionel Brătianu nu s-a coborît să intre în vreo dispută avocățească pe acest subiect insolent, ci s-a mulțumit să depună în fața comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-și adversarii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la (1)colecția de proverbe românești publicate în zece volume de Iuliu A. Zane și la (2) colecția revistei săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie 1867… O revistă de literatură cu acoperire nationala in toate provinciile vechii Dacii , care apărea cu regularitate de peste 50 de ani, revistă pe care avea cine s-o publice și mai ales avea peste tot publicul deosebit care s-o citească! Așa ceva nu mai exista în Europa! De Budapesta nici nu putea fi vorba! …Revista apare și azi! Adică dupa un secol și jumătate trecute fix!
Sunt nenumărate asemenea momente și fapte de excelență care ne pot singulariza și evidenția! Din păcate neglijăm să alcătuim inventarul lor complet și plecăm prea ușor urechea la cei care scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu!
Cum se întâmplă cu cei care în zilele noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel mai important popor al antichității, cu aportul cel mai consistent la civilizarea planetei! Deși, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca acești ciudați, în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar și fără voia lor. Așa că zic și eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmașii romanilor aduşi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaștem în mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranță nu suntem urmașii acelor romani!…Ci noi suntem urmaşii romanilor care au rămas în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor și dacilor care au făcut religie din statornicia lor pe acest pământ!
Ce spectacol extraordinar va fi fost pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n tot răul e şi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o mişcă de colo-colo!… A fost multă pleavă şi printre cives romani din Dacia anului 270 e.n., mulţi care aflaseră şi pricepeau bine, cu câtă latină ştiau, că ubi bene, ibi patria. La toţi ăstora împăratul Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Şi să întemeieze o altă Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost astfel să rămână strămoșii noștri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să se tot joace cu cuvintele, scornind fel şi fel de vorbe noi, precum că ubi patria, ibi bene, sau ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană, bineînţeles.

Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea…
Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?… Și tot atunci să fi apărut şi vorba că tot răul e spre un bine?… Aceeaşi resemnată familiaritate cu suferinţa… Aceeaşi tenace şi potolită încredere, formulată într-un chip atât de discret şi, din nou, paradoxal: în tot răul e şi un bine… Căci mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoşi, numai pe cei ce într-adevăr ne meritau ca urmaşi.
Şi numai aceia vor fi rămas în nordul Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaţiu neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine, căci tot omul caută binele, le era destul viaţa lor lăuntrică, de fiinţe cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli şi nelinişti la care răspunsul şi izbăvirea nu ţi le putea oferi geografia, ci numai cărările atât de puțin umblate de om ale sufletului său. Noi, românii, cărările acestea şi ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am şi rămas, căci le ştiam prea bine!… Ne tragem aşadar din strămoşi care nu s-au temut de această repetată regăsire şi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul vieţii. Al omului!… Și nu ne-am clintit din Dacia Traiană… Dacia maternă! Nu ne-am clintit din sinea noastră!

Suntem dar şi noi un neam ales şi de aceea nu se putea să pierim!…
Ne-am ales unii de alţii prima oară la anul 270, când unii am rămas, iar alţii au plecat în plata Domnului!… După două principii de viaţă diametral opuse: ubi patria şi ubi bene… După aceleaşi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de ceilalţi, iar urma lor, a celor plecaţi să-şi caute sufletul unde era viţelul mai gras şi aurul mai galben, mereu s-a pierdut… Aşa cum fără urmă s-au pierdut mai întâi şi întâi toţi cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au crezut că ubi bene, ibi patria… Praful și pulberea!… Am rămas şi numai noi n-am pierit, cei ce am ştiut că ubi patria, ibi bene si nu invers, chiar şi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot chiar…
De la această opţiune fundamentală porneşte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste Dunăre, căci va fi fost şi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se înfrupte din el mai devreme şi mai consistent. Apucătorii şi jepcarii, învârtăreţii şi isteţii, oportuniștii, care ştiau că numai primilor sosiţi le va fi dat să se înfrupte pe alese, celorlalţi, ce pregetau şi nu se prea îndemnau şi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce va cădea de la ospăţul deştepţilor, ossa…

Psihoza aureliană!…
Cum i-a mai cernut pe bieţii români chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Şi toţi cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de convinşi că-i lasă pieirii pe toţi cei ce rămâneau acasă?! Care acceptau chiar să piară decât să devină altceva, alţii, înstrăinându-se de ei înşişi, căci ăsta era preţul lui ubi bene, ibi patria!… Căci chiar dacă unii s-au ţinut tari să nu-şi părăsească odată cu ţara şi credinţa, graiul strămoşesc şi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor şi-au uitat de toate astea şi s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moşii lor!… La fel şi cei rămaşi, rămaşi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia cu fiecare generaţie reînnoit . Căci fiecare generaţie a avut de dat obolul ei în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia că ubi bene…
Şi ne-am cernut alegându-ne unii de alţii mereu, de zeci şi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belşugului şi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita şi sărăcăcioasa noastră Românie… În cumpănă cu sărăcia și nevoile neamului! Şi iar ne-am ales unii de alţii… Căci firea omului se moşteneşte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca averea cea pipăită şi văzută, pe care o poţi lăsa copiilor întreagă, printr-un simplu act de danie!…
Sufletul cu care reuşim să ne împodobim fiinţa nu se moşteneşte atât de simplu! Şi câţi părinţi n-au lăcrămat amarnic văzându-şi odraslele că nu înţeleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată lumea, în lumea asta mare și deșteaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene, ibi patria…

(Prof.Ion Coja :”Transilvania; Invincibile argumentum”)

*